Vecinii

Într-un sat din Moldova, la începutul lumii, Dumnezeu a presărat mai mult praf magic, care să aducă bogăţie, poate chiar mai mult decât ar fi trebuit. La primul răsărit de soare, praful magic s-a împrăştiat pe câmpii întinse, pe dealuri înverzite, pe munţii înalţi cu crestele până-n nori, peste râurile curgătoare limpezi, cu murmurul cristalin, prin livezi, toate aşteptând doar să fie îngrijite de cineva.
După aceasta, Dumnezeu a plecat mai departe, fără a mai presăra şi peste oameni un asemenea praf. După ce a făcut înconjurul lumii, continuându-şi această muncă, a privit cu mulţumire la ceea ce făcuse. Când s-a uitat şi la satul din Moldova, şi-a adus aminte că uitase să presare şi peste oameni praful minune, aşa că a mai găsit câteva firişoare, ce îi mai rămăsese prin buzunare.
La al doilea răsărit de soare, din praful acela puţin, au ieşit oamenii, precum buruienele, dar nerozi, înguşti la minte ca nişte găini, încăpăţânaţi ca nişte catâri şi îngâmfaţi ca nişte cocoşi. Ei s-au apucat de cultivat pământurile, obţinând cereale, mirodenii, fructe, care valorau o adevărată avere. Dar nerozi din fire, toată lumea îi ducea de nas şi le lua marfa pe nimica toată de bani. Văzând Dumnezeu că oamenii din acel sat nu se descurcă, a încercat să le mai întindă o mână de ajutor şi le-a dăruit un pom care, după fiecare ploaie, pe o singură creangă, creştea o mulţime de bani. Copacul se nimeri să crească între gospodăriile a doi tonţi, cei mai nerozi din sat.
După prima ploaie, copacul înflori şi rodi bani, iar sătenii se tâmpiră şi mai mult decât erau, fiindcă aveau atât de mulţi, încât voiră să-i ducă la piaţă să-i vândă. Dar pentru că nu ştiau cum să vândă bani pe bani, au renunţat.
Vreo două veri, copacul a rodit frumos, iar cei doi săteni s-au înfruptat din rod după placul inimii. Văzând Dumnezeu că le merge foarte bine, dar că au uitat să mai muncească, le-a trimis o secetă aşa mare, încât copacul s-a uscat şi, odată cu el, buzunarele celor doi ţărani au rămas goale. În zadar au încercat să-l ude, să facă rugăciuni la Dumnezeu, însă toate au fost fără folos. Unul dintre vecini, crezându-se mai şiret, ştiind că după secetă vor veni vremuri bune, cu soare şi ploi multe, şi spuse celuilalt:
- Măi vecine, zic să iau eu copacul ăsta, că nu mai e bun de nimic, s-a uscat de tot.
Cum celălalt a fost de acord, a mutat gardul ca pomul să fie în curtea sa. Dar Dumnezeu nu făcu pe placul vecinului viclean şi, după acea secetă, veni o ninsoare mare, de sărmanul copac a îngheţat cu totul. Văzând asta, vecinul şiret dărui pomul vecinului său, spunându-i că s-a săturat să aştepte bani de la un copac uscat.
Dar vremea rea a trecut şi, după ninsoarea aceea mare, a venit o vreme frumoasă, cu mult soare, iar copacul a înmugurit şi a rodit din nou bani. Nu că s-a deşteptat, dar vecinul viclean, egoist, murea de invidie.