Fodor Ioana

clasa a V-a
Grupul Şcolar Agromontan “Romeo Constantinescu”
Vălenii de Munte, judeţul Prahova

DORINŢĂ

Nu vreau să am lacrimi pe faţă,
Nici pe caiete, nici pe flori,
Pe frunze sau pe fluturi.
Nici batista nu mi-o vreau "sărată".

Eu doresc doar lacrimi ale bucuriei,
Lacrimi-boabe de mărgăritare
Mângâietoare, aducătoare de
Linişte şi pace!


MAREA

A trecut un val...
S-a răsfrânt un vis
Ş-un pescăruş
Departe l-a trimis.
Se-neacă luna
Şi spre cer trimite
Razele răsfrânte
Ce se-ntorc plângânde.
Mă împiedică nisipul
Să merg mai departe,
Iar o scoică îmi reţine
Visele-mi deşarte.
Uitându-mă la mare,
Cum încet ne-atrage,
Gândul mi se duce
Până-n larg, departe...


MĂ ROG...

Mă rog şi ruga mea atinge pământul şi cerul
Prin puterea inimii,
Prin rugăciunea inimii.
Am aripi... sunt aripi adevărate de vise,
Mă ridic şi mă cobor,
Mă agăţ cu disperare de un gând nebun.
Iau în braţele mele pământul, zarea, marea
Vreau să mă contopesc cu infinitul.
Sunt eu şi simt că zbor,
Dar zborul meu a fost întrerupt...
Mi s-a rupt aripa.
Mă uit în zare...
Sunt eu şi departe de mine infinitul:
De ce era atât de aproape?
Era atât de aproape de mine?!
L-am văzut cu ochii minţii,
Eram eu, dar într-o clipă de adâncă trăire.
Am puterea totuşi să mă rog.
Pentru ce? E simplu:
am nevoie de o înălţare,
vreau să nu cobor în abis,
căci simt acea cădere în gol…
Şi mă rog cu ardoare.


LACRIMA

Am pierdut-o şi era ciudat.
Ea aluneca uşor pe obraz,
Ochiul era trist şi supărat,
Căci pierduse o lacrimă de topaz.
Mi-era frică... dispăruse,
Dar a venit alta mai dureroasă,
Şi inima mi se pierduse
Într-o mare sângeroasă.

Astăzi, deşi mă curmă suferinţa,
Nimic în lume nu m-alintă
Şi mi-am pierdut acea credinţă
Că lacrima o să revină.
Şi totuşi
Şi totuşi ai rămas
Ce te-a oprit? Tăcerea mea
Sau semnul mâinii fără glas?

Mi-erau ochii umezi. Ploua.
Tu n-ai simţit? Era primăvara.
Şi primăvara-ntotdeauna plouă.
Chiar dac-ai tremurat, un pas.
Dar te-am privit,
Nu te-am strigat
Şi totuşi ai rămas.


SPERANŢA

Viscol,
Viscol afară şi-n sufletul meu
Ploaie,
Ploaie afară şi-n sufletul meu
Închisă în singurătate privesc asfaltul ud
Văd sânge jos, un sânge de un roşu crud
O pasăre de noapte cânta şi cântul ei e surd
Peste oraş se-aşează un trist şi lung amurg…
Noaptea coboară mantia ei de smoală
Mintea mi-e plină, mai iau încă o coală
E vremea cugetării, a cugetării în abis
E vreme de visare, dacă mai am vreun vis…
În cameră e tăcere, tăcere urlătoare
Un gând străbate-n noapte şi l-am pierdut, mă doare
E ploaie-n Univers, iar gândul meu răsare
Că-n el e o speranţă şi ea nicicând nu moare.