Lupu Ioana

clasa a VIII-a,
Liceul cu Program Sportiv
Slatina, judeţul Olt

IARNA DIN NOI

Mâna care ieri atingea flori şi ploi stacojii, viciate de priviri umane
Iluzie de-un moment, de răsfrântă luciditate, s-a stins şi ai închis-o-n ochii tăi
Haotică închipuire mi te-a desenat purtând surâsul cu frânturi de cer;
Acasă te aşteptau, îmbrăcate în trecut, paharele goale din care să guşti
Invitaţia de a te aşeza la geam şi de a trece dincolo de noi.

E atât de frig încât ferestrele te urmăresc zbătându-te-n în gândurile mele
Marşurile fulgilor aliniaţi, în veşminte de predare, cad de lumină răpuşi,
Iar timpul simt cum tot creşte în urma mea, în universul teluric al îmbrăţişării
Narcotic şi flămând, rămânând doar cerul cu palma lipită de a mea.

E vremea să te întorci în devenirea din care ai plecat
Succint să împrăştii fărâme din laconica privire
Cu praful crinilor de gheaţă spulberaţi în noi, păşind
Unde nimeni şi nimic nu te va mai şterge din cartea scrisă pentru tine.


PICURÂND ÎN FIINŢA MEA

Mă tem de împietrire
Mai mult ca de durere
Căci ea ucide tot
Atât de lent şi sigur
Şi nu îi vezi cuţitul
Şi nici privirea-i crudă
Nu simţi când te cuprinde
Încet şi rece, frigul.

Cu valul ei ascunde
Monstrul ce-l sculptează

Şi când amurgul vine
Pe cer flăcări tresar
Şi până se-nnoptează
Monstrul se trezeşte
Ea însăşi îi dă viaţă
Şi stelele dispar.


LA RĂSCRUCE DE DRUMURI

Ea privea chipuri străine.
Le cunoscuse, dar nu le mai ştia,
Oglindindu-le în sine,
Rupând din ele tot ce o durea.

Şi umbra nopţilor de sânge
Ce se scurseseră uşor
Plângea din nou, cu alte lacrimi,
Cu lacrimile ei de dor.

Smulgând din suflet, smulgând din amintiri,
Trăind dintr-o speranţă,
Prin clipe de delir,
Acum e prea departe de tot ce a iubit
Vrea singurătate,
O vrea, deşi-i un chin,
Şi urlă în tăcere, se prăbuşeşte-n ea.
Privindu-o e aici. Ea şi numai ea.

Departe şi aproape;
Totul e pustiu!
Şi vrea să plece. Unde?
Şi dacă-i prea târziu?


LACRIMI ALBE

Nu aş mai scrie
dacă sufletul nu mi-ar zvâcni
în gândul timpului
care trece.

Cărările lungi se aruncă înainte infinite
şi încă nu văd pădurea terminându-se
într-o pată depărtată
de lumină.

Trăiesc prin nefiinţa florilor
Şi mâine voi plânge
cu aceeaşi rouă,
dar răsfrântă în razele lunii
în Eterna Noapte
a despărţirii.


STINGEREA UNEI STELE

Sufletul îmi este un eremit de piatră
încremenit în timp
cu mâinile îmbrăţişând
spaţiul dintre pământ şi cer,
cu ochii pierduţi printre idoli şi zei

Opreşte-te, timp, odată cu mine
Şi sfâşie misterul înceţoşatelor zări!
Primeşte-mă în sarcofagul tău,
dar şterge-mi chipul
pentru totdeauna
de pe el.