Ştefan Andreea - Anne-Marie

clasa a VIII-a
Şcoala Nr.11 “Mihai Eminescu”
Piteşti, judeţul Argeş

RENAŞTERE

Fumul îmi învăluie
Sentimentele agasante.
Aerul rece, tare
Îmi îngheaţă raţiunea...
Apa adâncă
Îmi inundă gândurile...
Ceaţa copleşitoare
Îmi cuprinde speranţa,
Iar cenuşa rece
Mi-a acoperit amintirile...
Simt cum devin o nulitate,
Cum rutina-mi intră
Adânc în vene...
Dar tu ai apărut
Dintr-un abis necunoscut
Şi încet m-ai ajutat
Să-mi găsesc sufletul pierdut.
Acum simt din nou
Cum mă inundă fericirea
Şi mă înec în sentimentele tale
Îmi redescopăr sensul, viaţa
Din nimic...



DE-AŞ FI...

De-aş fi un fulg...
Şi tu pământul
Aş încerca cumva
Să-ţi acopăr gândul.

De-aş fi o pasăre,
M-aş îndrepta acolo, sus
Să mă pierd în intensitatea
Văzduhului de amintiri.

De-aş fi un strop de rouă
Pe-un fir nostalgic de iarbă...
Ţi-aş cuprinde în limpezimea lui
Toată armonia apusului.

De-aş fi o rază a lunii,
Ţi-aş mângâia durerea
Doar de-aş putea...
Să nu mai port masca aceea.

De-aş fi...
Doar cine aş vrea să fiu cu adevărat?



DURERE

Se cutremură norii...
Trupul îmi arde,
Iar sufletu-mi plânge.
Lacrimi de ploaie
Îmi acaparează raţiunea...
Sunt cuprinsă în ghearele singurătăţii.
Mă dau bătută, o ultimă zbatere...
Şi totul se sfârşeşte.
Ceaţa mă învăluie
Cuvintele se răsfrâng în
litere, în sunete, în praf...
Apoi se pierd în tăcerea ta,
Care încercuieşte timpul.
Secundele se scurg neiertător...
O ultimă speranţă răsare,
Dar treptat se stinge în neant.
Mă prăbuşesc cu durere şi suspine
În necunoscut. Asta a fost...



AMINTIRI

Îmi deschid inima
Şi vreau să cuprind cu ea
Amintirile aflate pe frunza
copilăriei...
Ce zboară încet, încet
Pe aripile ciocârliei.

Mă desprind de mine
Şi redevin din nou copil.
Plutesc pe tărâmurile pustii,
Unde sunt trezită de culorile vii.

Lacrimi reci de ploaie amară
Îmi cutremură trupul.
Visul s-a sfârşit demult
Iar acum amintirile, în neant
s-au pierdut...
DE CE?

De ce oare?
De ce dăm totul spre uitare?
De ce ne pierdem în minciună?
În loc să îndepărtăm vălul de brumă...
Plin de nepăsare şi ură.
De ce nu ne trezim la realitate?
Să observăm că natura e pe moarte...
De ce nu ascultăm glasul şoptit al unei flori,
Sau nu privim păsările ce se-nalţă-n cer şi spre nori?
De ce ne îndreptăm grăbiţi în viaţă,
Pierzând ultima licărire de speranţă?
De ce nu ne bucurăm de tot,
Atunci când s-ar putea să nu mai avem nimic, deloc?
De ce nu încercăm să iubim,
În loc să ne tot gândim la timp?
De ce oare planeta plânge,
Cu lacrimi amare de sânge?
De ce oare nouă sufletul ne plânge,
Iar ecoul ei în neant se răsfrânge?
De ce nu înţelegem,
Că nimic nu prea mai contează în lumea în care trăim?
De ce nu mai simţim deloc?
De ce pe noi înşine ne minţim?

De ce uităm cine suntem cu adevărat?
De ce nimic nu ne mai doare,
În această lume în care iubim doar obligat?
De ce oare?...