Universul magic al copilăriei

Petrică Claudia, clasa a V-a
Şcoala cu clasele I-VIII
Stejaru, judeţul Teleorman

Copilăria! Cel mai dulce zâmbet, cel mai tainic gând, cea mai dulce floare.
Fii un fluture zglobiu şi aşează-te pe prima floare a purităţii! Stai o clipă aşa, mai stai un ceas, mai stai o zi mai stai o viaţă! O viaţă aş vrea să fiu copil, aş vrea să trăiesc în acest ţinut fermecat. Copilăria este cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Peste câţiva ani, cuvântul acesta mirific ’’copilărie’’ îşi va închide porţile, dar, când l-oi rosti, o lacrimă îmi va arde obrazul. Anii trec, se duc, se duc, dar clipele copilăriei rămân pure ca mirul dintr-un sfânt altar, care te face să zâmbeşti, chiar dacă sufletul îţi plânge.
Când voi creşte şi voi deschide cartea copilăriei mele am să spun că este cea mai frumoasă carte citită din viaţa mea. Unii nu îşi permit, sau nu li se oferă o copilărie, pentru că, datorită greutăţilor zilnice, nu mai au posibilitatea să le mai ofere copiilor câteva clipe de fericire, de bucurie. Pentru unii copii, acest cuvânt este străin, nu pentru că nu îl cunosc, ci pentru că viaţa lor e grea, e dificilă, plină de probleme.
Sunt un copil inocent, care crede tot şi visează la multe. Copilăria pentru mine este cel mai frumos crin, iar odată ce înaintezi în viaţă petalele crinului se vor desprinde.
Tărâmul magic al copilăriei mele se concretizează în sătucul pierdut pe colinele blânde ale Stejarului, undeva prin judeţul Teleorman. Se rezumă prin jocul cu păpuşile, mersul la pădure în fiecare început de primăvară şi iarnă, pentru a admira frumuseţile începutului de anotimp. Copilăria mea se regăseşte în poala bunicului, care ne făurea fluiere din salcie, frumos meşteşugite şi încondeiate, spre a cânta dimineţile prin pădurea de pe malul apei, în nostalgica căutare a "împărăţiei tinereţii fără de bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte". Bunica era cea care, prin glasul ei duios îmi mângâia nopţile, îmi încânta copilăria cu poveştile pline de haz şi veselie, pline de minunăţiile zânelor, de glasul prinţilor şi prinţeselor, a vrăjitoarelor disperate de înavuţire.
Aşa este copilăria mea. Frumoasă, sinceră şi veselă. Am crescut sub învăţăturile bunicilor şi părinţilor, am crescut într-o lume în care jocurile pe calculator nu existau, unde păpuşile erau viaţa şi sufletul nostru, unde jocul în nisip era principala noastră preocupare. Cum să fug mai repede în nisipul arzător de pe marginea malului apei, aşa mă întrebam de fiecare dată când veneam de la grădiniţă. Aşa este copilăria mea. Cu respect faţă de dascălii care mi-au pus pentru prima dată stiloul în mâna, fără a alerga cu rolele pe holurile şcolii, fără a avea telefon mobil în buzunarul de la jeanşi şi a mesteca fără ruşine gumă în faţa profesorilor. Cât aş vrea să mulţumesc acestor părinţi minunaţi, acestor dascăli fermecaţi, dar cum să le transmit această mulţumire sufletească? Oare toţi copiii gândesc aşa? Oare viaţa mea a ajuns să înţeleagă rosturile lumii? Oare sunt eu prea dură cu mine?
Numai cel ce nu face pozne şi nebunii nu are o copilărie minunată. Copilăria se caracterizează prin jocuri, zâmbete de sărbătoare şi soare, mult soare. Trăiesc în fiecare zi un nou univers al copilăriei, prin dragostea maternă, prin mângâierea şi vorba caldă a bunicii, prin sfaturile delicate ale tatălui. Acestea sunt cele mai de preţ sentimente care rămân în inima şi în memoria unui copil, a tânărului vlăstar.
Copiii de astăzi nu mai au copilărie. Trăiesc în spaţii închise, limitate aproape tot timpul, în faţa ecranului luminos al calculatorului, vorbind zi şi, mai ales, noapte cu prieteni de peste mări şi ţări, dar neştiind să bată la uşa vecinului şi să-l invite pe fiul acestuia la o plimbare cu bicicleta sau o "expediţie" prin pădurile din apropiere. Copiii noştri trăiesc acum într-o lume virtuală, dominată de monştri imaginari, filme de groază, muzică grea, joasă, care nu reuşeşte să atingă nicio coarda a sufletului lor, cercei sfredeliţi şi implantaţi în cele mai ciudate părţi ale corpului. Este de datoria noastră să le povestim că se poate şi altfel, că există şi un alt mod de a-ţi trăi copilăria, mai puţin confortabil şi automatizat, ce-i drept, dar mai aproape de Dumnezeu. Este de datoria noastră să le spunem poveşti, să le aşezăm cartea în mână şi să-i îndemnăm să citească, să le vorbim despre frumos şi bine, despre păsări şi fluturi, despre un sătuc uitat pe dealurile Stejarului… Şi dacă nu putem sau nu ştim, este de datoria noastă de a-i aduce şi de a retrăi alături de ei magia basmului la un magistral spectacol.
Sunt conştientă că atunci când nu voi mai fi copil, când voi deveni adult, aş vrea să mai zbor spre petalele de mărgăritar ale copilăriei. Aş vrea să simt miresma acelor ani mirifici, aş vrea să şterg din gând petalele ofilite ale acestei flori. Ah, cât de frumoşi sunt acei ani, acele bobote uitate în paginile unui jurnal. Dar, deschizându-l, mereu voi retrăi cu drag picăturile copilăriei. Lacrimi, lacrimi curg pe obrazul meu, dar lacrimi de fericire, pentru un ţinut minunat, pierdut!
De ce trebuie să trecem prin viaţă, înaintând cu repeziciune spre maturitate? De ce atâtea vise spulberate de o adolescenţă ce vine fuga, fuga spre mine? De ce atâtea vrăji uitate într-o cutie pustnică? Există un răspuns, dar toate îşi au seva în copilăria fericită, în copilăria ce influenţează parcă adolescenţa şi toată viaţa. Copilăria fericită conduce spre o nouă lume, spre un nou ţinut. Ce am văzut în viaţa noastră, aşa vom face mai departe. Am avut fericire, iubire şi speranţă, asta vom dărui. Culegem roadele pentru ceea ce am semănat. Iubire am primit, iubire oferim, crini pictaţi în culori calde am primit, crini veseli oferim. Petalele uscate ale acestui crin, numit copilărie fragilă, pură, se vor presa pe inima fiecăruia dintre noi, ne vor marca pe viaţă. Roua dimineţii aşezată pe crin reprezintă pentru unii lacrimi în ochi, iubiri părinteşti uitate, rătăcite, reci sau pur şi simplu indiferente. Să fii copil înseamnă să-ţi trăieşti cu adevărat copilăria, să visezi la lumi de basm, să zbori în lumea fantastică, în lumea suavă a legendelor, a credinţelor .
Să fii copil, măcar pentru o zi, e visul tuturor adulţilor, să trăieşti copilăria fără griji, fără nevoi e visul tuturor maturilor. Cât timp va exista omenirea va exista şi copilăria, dacă ştii să o menţii. Fii copil mereu, fii măcar cu sufletul, cu gândul, cu inima tot timpul în lanul acesta plin de veselie.
Visează tot timpul la acest ţinut, la acest univers plin de raze strălucitoare, de imagini derulate ca la cinematograf, pentru a rămâne mereu tânăr, mereu efervescent! Vom ajunge la o vârstă în care vom dori să aruncăm peste umăr un pumn de speranţe pentru a reveni în lumea copilăriei. Vom dori aceşti ani, îi vom cere cu insistenţă. Dar credeţi că se poate? Nu, nu avem cum!
Înaintăm cu paşi repezi spre un al treilea val de informaţii, uităm de jocuri şi jucării, ne pustiim în faţa calculatorului şi vorbim cu el, desenăm cu el, scriem cu el. O generaţie a vitezei, a informaţiei timpurii, a jocului pitit în gând, în violenţa desenelor, a filmelor şi a tot ceea ce înseamnă calculator.
Trăiţi, dragi copii, la maximum copilăria, că ea e singura rămasă în sufletul plin de amarul zilelor de azi! Nu vă retrageţi în lumea informaticienilor, aveţi tot timpul înainte, aveţi o viaţă întreagă de studiu. Lumea păpuşilor e lumea păpuşilor, lumea maşinuţelor nu trebuie înlocuită cu lumea violenţei, cu lumea plictisită de jocuri pe calculator şi fiţe puse pe seama noastră. Nu ne mai întâlnim cu aceşti ani, nu mai trăim aceste emoţii, nu mai plângem la o lecţie neştiută, nu mai râdem pentru o greşeală, pentru o ghiduşie făcută fără voinţă.
Copilăria înseamnă zâmbet, înseamnă speranţă, înseamnă viaţă plină de fericire, soare de vară, plin de iubire, de raze înflăcărate.