Misterele cetăţii

Petre Ştefana, clasa a VII-a
Şcoala “Ion Creangă”
Suceava, judeţul Suceava

Păşesc pe cărarea peste care iţi revarsă umbrele un pâlc de arini bătrâni ce îşi unduiesc ramurile către înalt, ca o siluetă suplă. Îşi lasă trupurile străbătute de un vânt abrutizat, ce parcă îi chinuie, alergând prin venele lor… Nu se simt singuri. Din pământ încearcă să-şi ridice disperaţi mâinile cei de atunci... de mai mult de cinci veacuri… Timpul, pământul acesta negru şi umed, i-a îngropat definitiv... însă ei ne-au lăsat aici un semn, au lăsat un stigmat să ştim că ei au fost aici pentru noi toţi. În zadar… Cine i-ar mai putea readuce la viaţă?
O ceaţă groasă se lasă ca un giulgiu peste ei, spunându-le parcă într-o elegie ca nu mai pot veni... Resemnaţi, ei rămân să hrănească amintirile.
Da... Cetatea Sucevei o pot vedea de aici. Se ascunde după un soare colorat cu carmin. Norii cenuşii, parcă bolnavi, pe care se preling câteva raze supte uşor de un abis, norii aceştia trec placizi ca un fum... Nici ei nu ni-i pot aduce. Poate că strămoşii nu sunt acolo sub pământ, poate că sunt undeva după amurgul acesta surd, după amurgul acesta mut... Poate ne strigă să ne trezim, poate ne zâmbesc... nu îi aud.
O putere divină îmi spune însă că nu au plecat, că sunt aici cu mine, cu noi toţi. Încerc să îi caut undeva, ascunşi după lumea aceasta, după orice... Aş vrea să îi întreb de ce au plecat, sau dacă au plecat… Şi unde... De ce ne-au lăsat când noi avem nevoie de ei să cauterizeze cavoul acesta lugubru, în care viaţa noastră aleargă, dându-se cu capul de pereţi şi negăsindu-şi locul?...
Ajung pe platoul cetăţii. Păşesc molcom, iar fiecare pas ce scârţâie pietrele sub picioarele mele îmi descoase uşor, ca un fir de borangic, certitudine după certitudine şi acum… da, acum pot auzi... Pot auzi tropotele de cai alergând tumultos într-o linişte profundă de vară, pot simţi aerul acela arhaic... Îi văd pe ei, învingătorii de altădată, cum păşesc cu sabia în teacă şi cum, cu câta bonomie pe chipul lor, cu cât curaj străjuiesc hotarele moştenite de alte veacuri.
Aş vrea şi eu să fiu ca ei... Inima începe să îmi bată frenetic. Mă apropii. Osatura unei minuni zace acum în faţa mea. E Cetatea. Fiecare cărămidă e obosită, dar, ciudat, fiecare îmi zâmbeşte şi îmi spune că mai rezistă.
Soarele a apus, iar luminile felinarelor curg peste mine cu o îndulcire de pur mister. Argintul lunii, tovarăşa gândurilor mele, pline de contradicţii şi uneori de absurd, îmi revarsă un glas cristalin, ce umple aerul cu melodii sublime. Picături fine cad ordonat. Poate sunt boabele de lacrimi din privirile celor tăcuţi... Îmi curg pe obraz, curăţându-mă de tot egoismul. Îmi sculptează din nou eul, dându-i de data aceasta o notă de nobleţe. Pot auzi cum îmi şoptesc „Curaj... vei fi ca noi…!".
Acum sunt altfel. Iubesc lumea aceasta, îmi iubesc oraşul pentru că ei m-au făcut să ştiu cum să privesc în trecut şi în viitor. Ei sunt pretutindeni, fiecare loc vorbeşte despre ei, pentru că ei au luptat pentru noi,... pentru că ei ne-au învăţat ce înseamnă cu adevărat iubirea. Ei mereu îmi spun: "Viaţa e o epopee în care eroii suntem chiar noi”.