Frunzele căzătoare

Pascariu Gianina, clasa a VIII-a
Şcoala cu clasele I-VIII “Dimitrie Pompeiu”
Broscăuţi, judeţul Botoşani

E toamnă. Vremea se schimbă. Pe cer au apărut deja norii plumburii, iar soarele este unul „cu dinţi”, care nu mai are puterea să ne încălzească, cum o făcea odată. În jur, totul este îngălbenit. În depărtare se văd copacii care au rămas fără haine şi care privesc neputincioşi cum învelişul lor verde se îngălbeneşte şi cade, formând un imens covor colorat. Uneori frunzele cad de la sine, alteori intervine vântul care le smulge de pe crengile copacilor şi le duce cu el.
Aşa s-a întâmplat şi cu o frunză îngălbenită care, până să o ia vântul, se întreba într-una ce se va întâmpla când va cădea pe pământ? Dacă va mai trăi după ce se va desprinde de pe copac, dacă va mai fi ceea ce a fost? În curând avea să afle, poate chiar prea curând.
Din spate s-a auzit un vuiet şi fără să-şi dea seama nu se mai afla pe ramura copacului. Acum era nevoită să se lase purtată de cântul rece spre necunoscut. Nu după mult timp a părăsit-o şi vântul. A lăsat-o la rădăcina unui copac bătrân, alături de alte frunze. Frunza a început să se gândească la soarta ei.
Deodată se auzi o voce groasă şi înceată, care-i spuse:
- Bun venit, dragă frunzuliţă!
Aceasta a tresărit şi, neştiind de unde vine vocea, a întrebat:
- Cine-i acolo? Cine-a vorbit?
- Eu! Uită-te în sus! Sunt copacul lângă care ai fost lăsată.
- Oooo! Dac-ai şti ce mult mă bucur că am cu cine vorbi!
- Şi eu la fel! Mă bucur că cineva vrea să mă asculte.
- Cum ţi-ai dat seama, din atâtea frunze, că eu sunt cea nou-venită?
- S-o luăm cu începutul, ca să-ţi explic mai bine: când erau păsărelele aici, îmi ocupam timpul ascultându-le cântecul. De când au plecat, am rămas singur şi, ca să nu mă plictisesc, urmăresc toate frunzele care cad sau care sunt aduse de vânt. Ba chiar le şi număr. N-am ce face: singurătatea e dureroasă.
- Aşa deci! Îmi pare rău că eşti atât de trist!
- Ei, va veni şi vremea când nu voi mai fi.
- Eu vreau să te întreb ceva.
- Întreabă. Sunt sigur că-ţi voi putea răspunde!
- Acelaşi lucru mi l-a spus şi copacul în care m-am născut şi totuşi n-am primit niciun răspuns.
- Eu voi mai fi vreodată ce-am fost?
- Nu vreau să te rănesc, dar răspunsul este NU! Vei rămâne foarte mult timp aici sau vei fi dusă de vânt în altă parte, fără posibilitatea de a te întoarce în timp. Când va veni zăpada, te va acoperi şi probabil vei îngheţa!
- Nu se poate! Ce soartă tristă am….
- Ce n-aş da să te pot ajuta! Dar nici eu nu sunt prea fericit. După cum vezi, am rămas fără haine şi mi-e tare frig.
- Poate dacă îţi doreşti foarte mult să întorci timpul, visul ţi se va împlini, îi spune copacul.
- Aşa voi face, voi spera!
Însă, oricât de mult a aşteptat, visul nu i s-a împlinit. După o iarnă lungă, în care a îngheţat, a venit primăvara şi biata frunză a văzut cum toţi copacii au înverzit, chiar şi prietenul ei. Acesta era atât de mândru de noua lui haină, încât a uitat de ea. Frunza era acum urâtă şi nimeni nu o băga în seamă. De supărare a murit, rămâ-nând cu un gust amar după timpurile frumoase pe care le-a trăit!
Aceasta este povestea frunzelor căzătoare!