Acelaşi cer senin şi trist

Panţiru Mădălina-Goergiana, clasa a VIII-a
Liceul Teoretic „Lascăr Rosetti”
Răducăneni, judeţul Iaşi

Într-o duminică dimineaţa, prin luna mai, razele soarelui mângâiau fiecare casă, fiecare om. O atmosferă dură dormea asupra satului de munte peste tot unde priveai cu ochii erau numai flori. Satul era înconjurat de munţi.
Printre munţi o apă se prelingea la vale ca un şir întins de iarbă şi flori. Acolo sus pe munte veneau fete şi băieţi în fiecare duminică şi se jucau cu mingea, spuneau poveşti şi întâmplări specifice vârstei sau auzite.
Albinele şi fluturii de toate culorile zburau din floare în floare, culegând nectarul lor parfumat. Am stat şi eu mai multe zile prin acele locuri minunate, dar cel mai mult mi-a plăcut poieniţa şi râul care curgea lin din munte.
Această minunată apă mi-a spus o poveste pe care am să v-o spun şi vouă.
Pe aceste meleaguri era o fată foarte frumoasă care venea la râu doar când avea ea un necaz pe care nu putea să-l spună nimănui. Această fată se numea Alina. Ea cunoştea un băiat de când era la grădiniţă; acest băiat se numea Paul şi se înţelegeau foarte bine. Chiar dacă anii trecuseră, între ei doi se înfiripase o dragoste foarte mare ei se gândeau cum ar fi viaţa lor dacă ei s-ar despărţi.
Paul era un băiat bun şi blând care o iubea nespus de mult pe Alina. El dorea să devină medic, deoarece, când îi era mamei sale rău, îi spunea mereu:
- Lasă mamă că am să cresc şi am să mă fac medic şi am să te îngrijesc.
Zilele de vacanţă trecură foarte repede, iar cei doi îndrăgostiţi trebuia să se despartă.
Atât Alina, cât şi Paul erau foarte trişti aşteptând pe peronul gării, unul pleacă înaintea celuilalt. Trenul cu care pleacă Paul ajunse primul, urcă în el, iar ochii Alinei se umplură de lacrimi. Lui Paul, de la geamul vagonului, îi venea să strige, dar îi făcu primul cu mâna.
Alina nu mai plângea şi nu mai avea cum să mai fie tristă, deoarece în tren se întâlnise cu o colegă de şcoală şi de liceu, cu care discutase foarte mult. Ionuţ se întristă când trenul porni din loc, iar pe Alina o sfii acest lucru, aşa că după ce porni trenul mai bine îl întrebă pe Ionuţ din ce cauză este trist. Acesta începu a-i povesti:
- Cândva am avut o prietenă la care am ţinut foarte mult, ea se numea Mădălina. Era de ajuns să treacă o zi fără a se vedea şi ziceau că nu s-au despărţit de mult timp. Pentru ea eram în stare să-mi dau şi sufletul şi nu credeam că mă va înşela.
- Şi te-a înşelat? întreabă Alina.
- Da, m-a părăsit, ştiind că fără ea nu pot să trăiesc. Într-o zi, când mă ducem la cămin, m-am întâlnit cu ea: stătea pe braţele altui băiat pe care nu l-am văzut la faţă, zice el.
- Ce faci dragă Mădălina? întrebă Ionuţ.
- Mă cunoşti de undeva, domnule? îmi răspunde ea cu indiferenţă.
Atunci am plecat, cu capul plecat, şi când am ajuns în cămin plângeam precum o fată. Toţi colegi m-au întrebat ce s-a întâmplat. Nu am vrut să le spun. Alina a încercat să-l liniştească spunând că dragostea este trecătoare şi aflând de la Alina că are un prieten pe care îl cheamă Paul.
- Cum Paul?
- Da, Paul, de la Institutul de Medicină.
- Păi, Paul este prietenul unei colege de-a mea. Este o poveste lungă şi aceasta. Alina albi toată gândind cum este posibil? Paul a iubit-o întotdeauna numai pe ea! Mai era puţin şi Ionuţ trebuia să coboare. Înainte de a coborî, Ionuţ i-a dat adresa Alinei pentru a-i putea scrie mai multe despre Paul.
După ce a coborât, Alina a rămas puţin îngândurată; se dusese la geamul vagonului:
- Ionuţ să nu fii trist, Mădălina se va întoarce la tine!
După o zi, se duse la cămin şi se întâlnise cu colegele sale şi s-a înveselit puţin, dar după aceea tot tristă rămăsese. Seara ieşi în parc: stând pe bancă, se uită la cer, la lună şi la stele şi se gândi cum este posibil ca Paul să o înşele cu alta.
Când ajunse în camera de la cămin era schimbată: palidă, iar una dintre colege a întrebat-o unde a fost.
- În oraş cu o verişoară.
- Bine Alina, dar ce ai de ce eşti aşa de palidă şi schimbată?
- Dacă nu aş fi schimbată nu v-ar interesa, spuse Alina.
- Bine, dar noi am fost sincere cu tine, nu am vrut să-ţi facem nici un rău. Doar te-am întrebat.
- Să ştiţi, să nu mă mai întrebaţi, în fond să nu vă mai intereseze de soarta mea.
După mult timp când veni de la cursuri găsi un plic. Era de la Ionuţ:
„Pe colega mea o cheamă Eliza. În ce împrejurări s-au cunoscut nici eu nu ştiu, dar Eliza îl iubea la nebunie pe Paul. Acum când ţine mai mult la tine, Eliza s-a distrus, a stat un timp la spital. Nu ştiu, Alina, dar, după cum se vede, ea nu mai are mult de trăit. Nu ştiu ce fel de fiinţă este, tare se mai consumă; era fericită când era cu Paul. Îşi scriau mereu. Mai fericită era când Paul venea le ea şi se plimbau în oraş.”
Acum Alina înţelegea că toate acestea sunt din cauza ei. După cum era o fiinţă bună şi miloasă, găsi de cuviinţă că cel mai bun lucru era să sufere ea decât să sufere alta din cauza ei. Şi aşa făcuse Alina când primi o scrisoare de la Paul, ea îi răspunse foarte calm:
„Paul, ţin foarte mult la tine, te iubesc, îmi eşti ca un frate; din mai multe motive, trebuie să-ţi spun că am alt prieten care mă iubeşte mai mult şi alături de el mă simt mult mai fericită decât lângă tine. Nu am vrut să-ţi spun până acuma că am prieten, ci am lăsat acuma când tu nu eşti lângă mine. Te rog nu fii trist. Băiatul ce mă iubeşte mă respectă, ar fi în stare să facă orice să nu mă piardă. Gândeşte-te, Paul, că ai o prietenă ce nu o poţi lăsa. Diana.”
Aceasta este o parte din conţinutul scrisorii către Paul. Alina era convinsă că Paul se va întoarce la Eliza şi aşa se şi întâmplase: Paul îi trimite câteva scrisori la care Alina găsi de cuviinţă să nu-i răspundă.
Paul văzând toate astea, se întoarce la Eliza: se schimbase mult în acest timp. O altă fericire mare pe capul acestei fete nu se mai putea. Ionuţ înţelegea că Eliza este din nou cu Paul. De câte ori se însera, Alina privea pe geam şi vedea perechi de îndrăgostiţi şi simţea că i se rupe inima de mâhnire. Nu-i mai rămânea decât să plângă şi să se consoleze.
Astfel, zilele trecură, multe şi repede, iar Alina devenise în locul Elizei: “slăbise şi căpătase pneumonie”.
Paul nu o mai iubea pe Alina, nu-l mai interesa nimic de ea. În schimb Alina pe zi ce trece devenea mai schimbătoare, mai închisă în sine. Timpul trecea repede şi vacanţa veni fără pic de frumuseţe. Alina era pierdută: creştea dezinvolt şi îşi dădea seama că va închide ochii pentru totdeauna. Zilele de vacanţă le-a petrecut pe patul de suferinţă, la spital. De câte ori vedea că nu mai are mult de trăit şi nu mai avea ce face, compunea poezii; era foarte bolnavă. De câte ori îşi aducea aminte de Paul şi se gândea la el că va trăi fericit, firul vieţii dintre ei se rupsese de mult fără noroc. Boala se agravase tot mai tare, iar ea simţea că moartea se apropie repede. Atunci Alina îi scrise lui Paul o scrisoare, spunându-i tot adevărul:

Dragă Paul ,

Pot să-ţi spun că de o lună de zile sunt în spital: doctorii nu vor să-mi spună ce am şi dacă mai trăiesc sau nu, dar eu simt că nu mai am mult de trăit şi mâine, poimâine dacă ai bunăvoinţă, să vii la înmormântarea mea. Paul, eu nu am mai avut nici un prieten; mereu am purtat dorul tău, dragostea ta şi te-am iubit şi pot să spun că la agravarea bolii a contribuit şi asta. Un coleg de al tău, de la liceu, mi-a spus de legătura ta cu Eliza şi suferinţa ei pentru că tu te-ai uitat la mine şi aşa am căpătat suferinţă, eu ţinând la ea la şi fericirea noastră.
Trebuie să înţelegi că asta am făcut-o pentru tine şi cred că n-ai să mă mai uiţi! Să-ţi aminteşti măcar în viaţă: „Cândva am avut o prietenă şi o copilărie sub un cer senin„ .
Am găsit de cuviinţă să închei această scrisoare din viaţa mea şi îţi urez „La mulţi ani !” fericiţi lângă Eliza şi căminul tău, căci aşa mi-a fost dat să nu am noroc de nimeni şi să mă topesc ca zăpada sub razele soarelui.

Adio, cu drag Alina.

A doua zi soarele răsărise frumos, dar Alina se stinse din viaţă. După câteva momente veni Ionuţ. Era prea târziu! Nu o mai găsi în viaţă. Alina fusese colega pe care Ionuţ o iubise fără să-i spună niciodată.
Acum, când venise să-i spună că o iubeşte şi tot ce simţea pentru ea, era prea târziu. Ionuţ pleacă şi nu-şi putea lua gândul de la făptura Alinei.
Nu după mult timp, la poarta spitalului venise un tânăr înalt cu ochii verzi, îmbrăcat într-un costum elegant. Întrebă portarul dacă poate să stea de vorbă cu Alina. Acesta îi răspunse:” Tânăra pe care o cauţi a murit azi dimineaţă şi au luat-o părinţi acasă”.
Era ameţit, zăpăcit şi nu-i venea să creadă. Opri un taxi şi în două ore jumătate ajunse în satul Alinei. Îşi aduse aminte multe imagini care rămăsese doar amintiri. Paul nici nu dăduse pe acasă la el, se duse direct la casa Alinei. Mare jale acolo: oameni îmbrăcaţi în negru, iar mama Alinei mai mult moartă decât vie.
În rochie de mireasă, o sărută şi puse inima lui peste a ei poate se va trezi, dar ea nu se va mai trezi niciodată. Începu să plângă ca un copil mic. Stătu la capul ei până în ultima zi. A mers până la cimitir cu ea.
A condus-o la groapă, Paul nu-şi mai putu stăpâni plânsul, îi venea să urle. I-a pus pământ peste făptura ei gingaşă pe care o iubise mult, mult de tot şi pe care nu o văzuse de nouă luni: şi îi părea îngrozitor de rău că nu a mai prins-o în viaţă să-i spună că o iubeşte, să nu moară.
Paul a plecat ultimul, gândindu-se la viaţa lui; până acum oarecum sunt numai amintiri. Îl părăsi şi Alina. Ultima lui speranţă! O luă la fugă printre morminte, ţipând şi se ruga în genunchi:
- Iartă-mă Doamne! Am greşit! Am greşit !
Îşi dădu seama că toate erau în zadar. Apoi în fiecare zi venea la mormântul ei, parcă ar fi vrut să-l cuprindă în braţe, şi o întrebă parcă vorbind cu ea:
Mă iubeşti, Alina! Mă iubeşti!