Olteanu Camelia, clasa a VIII-a
Şcoala Nr.11 “Mihai Eminescu”
Piteşti, judeţul Argeş
Şcoala Nr.11 “Mihai Eminescu”
Piteşti, judeţul Argeş
Cum liniştea mătura drumul şerpuit din lanul de porumb galben, ploaia a năpădit vegetaţia deja îngălbenită. Uşor, m-am gândit să adun pe timp de ploaie un buchet de păr de porumb pentru a-l pune deasupra geamului. Dimineaţa fusese aiurită din cauza acestei lipse de viaţă. Am încercat să desluşesc psihologia banală, dar totuşi atât de complicată a păpuşilor de lut de pe verandă. Îmi amintesc ziua de ieri. A fost înmormântarea copacilor. Izolarea lor faţă de soare i-a îmbolnăvit total, iar anxietatea nervoasă a câmpului de ceară, unde au trăit izolaţi de civilizaţia copacilor din oraşul nesănătos, i-a ucis. Aseară le-am pus două cruci, iar părul de porumb, mă gândeam, că le va aduce un omagiu.
Am rămas prosternată în faţa sfinţilor ce izolau ploaia în tâmpenie. Degeaba, încerc să nu rămân statuie, cu un aer absent. Până la urmă am ieşit din singurătatea oprită a propriului meu cap şi am ieşit în pustietatea de ceară ca să-mi îndeplinesc misiunea. Eclipsa de nori. Un întuneric apus mi-a oprit freamătul mâinilor prin legumele rumenii. Atunci am înţeles. Trebuia să aştept o altă ocazie pentru a colecta poama capilară a porumbului. Cine ar fi crezut că se va uda aşa de tare încât singurele lucruri pe care ajung să le culeg fiind doar rădăcini uscate?!
Apoi au mai trecut trei zile. Parcă erau femei din Micul Paris ce vin şi pleacă cu valizele. Acum căutam lampa. Păcat, căci era mai frumos pe zi. Dar afară a început să plouă şi abia acum s-a oprit. Am simţit o adiere destul de puternică, dar până la urmă mi-am spus ironic: „vântul vrea să mă persecute! de ce?” Poate pentru că le ţin parte acestor robi ai pământului. Dar poate că şi copacii au nevoie de înmormântare omenească.
Până la urmă am cules buchetul de păr arămiu murdar, dar arăta precum unul de rădăcini. Totul a fost destul de aiurea, dar fără lipsa unui gest frumos, copacii m-ar urî pentru totdeauna, în fiecare primăvară juvenilă.
Am rămas prosternată în faţa sfinţilor ce izolau ploaia în tâmpenie. Degeaba, încerc să nu rămân statuie, cu un aer absent. Până la urmă am ieşit din singurătatea oprită a propriului meu cap şi am ieşit în pustietatea de ceară ca să-mi îndeplinesc misiunea. Eclipsa de nori. Un întuneric apus mi-a oprit freamătul mâinilor prin legumele rumenii. Atunci am înţeles. Trebuia să aştept o altă ocazie pentru a colecta poama capilară a porumbului. Cine ar fi crezut că se va uda aşa de tare încât singurele lucruri pe care ajung să le culeg fiind doar rădăcini uscate?!
Apoi au mai trecut trei zile. Parcă erau femei din Micul Paris ce vin şi pleacă cu valizele. Acum căutam lampa. Păcat, căci era mai frumos pe zi. Dar afară a început să plouă şi abia acum s-a oprit. Am simţit o adiere destul de puternică, dar până la urmă mi-am spus ironic: „vântul vrea să mă persecute! de ce?” Poate pentru că le ţin parte acestor robi ai pământului. Dar poate că şi copacii au nevoie de înmormântare omenească.
Până la urmă am cules buchetul de păr arămiu murdar, dar arăta precum unul de rădăcini. Totul a fost destul de aiurea, dar fără lipsa unui gest frumos, copacii m-ar urî pentru totdeauna, în fiecare primăvară juvenilă.
