Toamna

Sofronie Gina-Gabriela, clasa a VIII-a
Şcoala de Arte şi Meserii
Dumeşti, judeţul Iaşi

Soarele nu ne mai zâmbeşte. Norii de smoală au pus stăpânire pe cer. Se mai zăresc doar cocorii ce se îndepărtează de noi. O ploaie de frunze ţese haina ruginie a Toamnei. Deschid fereastra, o adiere îmi mângâie fruntea. Pomii se leagănă, jelesc după razele călduroase a soarelui ce le scăldau ramurile. Mireasma florilor a dispărut. Coşurile scot un fum negricios ce se înalţă în aer şi prinde a colinda prin văzduh. Codrul vuieşte, plânge după păsărelele care îl făceau fermecător. Un joc de culoare acoperea munţii. Mii de frunze se hârjonesc în văzduh şi apoi obosite cad pe pământ. E vremea când doamna Toamnă îşi face apariţia.
Merii se bucură de vântul care le mângâie roadele. Furnicile se îmbulzesc spre muşuroaiele lor, căci toamna se apropie. Vântul începe a se supăra pe frunzele roşiatic-aurii, pe florile ce plâng după soare. Lacrimi repezi curg pe pământ. Ce se întâmplă cu natura? Cine le va ţine de urât pomilor? Vor sta singuri sub cerul de smoală să se închine la cer? Vor îndurare de la zeiţa Toamnă:
- Te rugăm să ne cruţi de urgie!
Se aud vuiete, ţipete şi răcnetele vieţuitoarelor. Zeiţa Toamnă se înfurie rău. Vine călare pe vârtej, trăsnind şi trântind. Ia în cale frunzele, florile, gâzele, le aruncă sus de tot, le întoarce, le-nvârteşte, dar mult nu mai zăboveşte şi spune-n grabă:
- A venit vremea mea. Să nu aud nici o vorbă, nici o rugăminte, veţi face cum vreau eu. Haina mea e ruginie, am pantofi din bumbăcel, pe loc să nu văd păpădie că se ridică în front.
Aşa e toamna, rea, haină, dar are şi ceva bun. Ne oferă mere roşii ca din foc, gutui galbene, pufoase, rupte din soare, struguri şi legume. Dar e rece şi haină cu sărmana natură, face prăpăd peste tot.
Noi ne bucurăm din plin de frunzele ruginii, de bruma răcoroasă şi de focul ce scânteie în vatră. Toamna e nemiloasă şi ne fugăreşte în casă.