Moroşanu Manuela, clasa a VII-a
Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 1 “Al. I. Cuza”
Fălticeni, judeţul Suceava
Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 1 “Al. I. Cuza”
Fălticeni, judeţul Suceava
Prin fereastra neştearsă de vreme ce pare un crater desuet rupt dintr-un bolovan repugnant, privesc neverosimila toamnă. Scrutez simulacru, iar privirea îmi aleargă ca o nălucă hibridă în neant,... mă întreb dacă e putinţă să fie ea, zâna sacră ce fură pigmentul apusului să-şi clădească mantia.
Crăiasa nu ezită să ascundă tipsia poleită cu puful păpădiilor după corola cenuşie ca o stâncă gigantică. Aceasta îşi înmoaie pensula în razele soarelui palid, pitit de frica ei şi stropeşte cu putere osemintele livide, amorfe… Apoi, într-o manieră elegantă, îşi clăteşte instrumentul cu fibre rupte în firmamentul care pluteşte în valurile uniforme ale unui gând vid. Începe să se simtă prizonieră în cadranul solar, iar paşii ei, pe coji de nucă seacă, se opresc în alt spaţiu.
Simt cum crusta vremii mă închide în cuvinte neînţelese, iar toamna mă face părtaşă la metamorfoza sa. În alt univers, fiinţa mi-e hibridă, căci o parte din mine este vrăjită de frumuseţea acestui anotimp, iar alta suspină la auzul unei melopee cântate de soprana-zână. Parcă aş fi drumeţ în ţara unei simfonii galactice în care unde uşoare de parfum inefabil inundă încăperile sufletului.
Un vânt potolit aduce iar miresme tomnatice. Bruma apleacă florile gingaşe spre firele ascendente ale ierbii ofilite. Tot ce era lugubru a dispărut, iar regina devine duioasă şi se întoarce pe aripile unei beţii de arome. Începe să picure pete de galben - crom peste pământ. Copacii, aprinse făclii ca nişte fumegătoare feştile, trimit către sol flori de iasomie, cu arome amărui, presate între filele de gânduri. Trei tei pleşuvi au lăsat să cada ultima lor frunză târzie. Plopii negri şi severi par să aibă tulpini bozafere. Ramurile descendente cântă elegiile frunzelor roase de un şoricel neobişnuit.
Trilurile privighetorii nu se mai aud, iar păsările celelalte au vâslit către alte meleaguri. Toamna, singuratică, tristă, continuă să-şi cânte melopeea. Mantia-i este plină de falduri ruginii, însă parfumul suav al reveriei ţese amintiri plăcute, aninate de un cufăr prăfuit de culoarea aramei.
Când apusul îmbrăţişează cerul, întreaga panoramă pare un disc incandescent care se scurge dintr-un felinar, căci şi crepusculul, dar şi culoarea toamnei au aceeaşi nuanţă. Când frunzele se veştejesc şi acoperă rugul pământului e semn că asfinţitul se închină nopţii. Când florile de plumb formează un veşmânt funerar se naşte o fiinţă cu chip de înger şi aripi desenate cu mina unui creion rupt.
Cerul începe a plânge cu fascicule pline de polen azuriu imaculat, iar pământul devine o salbă rudimentară scăldată în valuri secate. Contopită cu ploaia, toamna se transformă într-un tablou alegoric, în creneluri vibrante. Doar ea şi amintirea, două surori divine, nu uită să se instaleze în minte şi trup: când prima soseşte, cealaltă revine cu urmele ei invizibil de găsit. Hoinăresc pe cărări celtice, cu gândul şi cu sufletul acoperite de tristeţea acestui anotimp.
Pe o batistă îmbibată cu aroma unei de nuci stă cusut cu fir aurit, o frunză,… mărturie a prezenţei sale, toamna. Un mozaic monocromatic, poleit cu monede de un galben-cadmiu, stă precum un stâlp purtat de vânt pe meleaguri necunoscute. Pe dune îmbăiate în suc de portocale stricate stă scris rămăşagul meu cu regina. Strig frunzele să se adune, alunecând fluid pe lacrimile unui stih şi să urce în nava unui pastel, ancorat diafan.
Printre perdelele galbene de vreme, printre bucăţile de sticlă necurăţate de praful greu, printre firidele acute şi inerte ale gândului, stă amintirea cu iz de frunză uscată. Rana ei aurie valsează într-un ultim pas captiv în cenuşa din tina vremii. Prin lumina estompată încă se mai văd cum cad oseminte amorfe, ce tânjesc după viaţă. O mantie ţesută de mâini bătătorite îmi acoperă sufletul cu melancolie.
Toamna e pe sfârşite… la cumpăna dintre frumuseţe şi lacrimi, balanţa nu rămâne în echilibru, căci acest anotimp, ce trezeşte oricui sentimente şi trăiri unice, nu poate fi egalat cu niciun altul. Crusta vremii se închide, dar se va redeschide la fiecare revenire a acesteia.
Crăiasa nu ezită să ascundă tipsia poleită cu puful păpădiilor după corola cenuşie ca o stâncă gigantică. Aceasta îşi înmoaie pensula în razele soarelui palid, pitit de frica ei şi stropeşte cu putere osemintele livide, amorfe… Apoi, într-o manieră elegantă, îşi clăteşte instrumentul cu fibre rupte în firmamentul care pluteşte în valurile uniforme ale unui gând vid. Începe să se simtă prizonieră în cadranul solar, iar paşii ei, pe coji de nucă seacă, se opresc în alt spaţiu.
Simt cum crusta vremii mă închide în cuvinte neînţelese, iar toamna mă face părtaşă la metamorfoza sa. În alt univers, fiinţa mi-e hibridă, căci o parte din mine este vrăjită de frumuseţea acestui anotimp, iar alta suspină la auzul unei melopee cântate de soprana-zână. Parcă aş fi drumeţ în ţara unei simfonii galactice în care unde uşoare de parfum inefabil inundă încăperile sufletului.
Un vânt potolit aduce iar miresme tomnatice. Bruma apleacă florile gingaşe spre firele ascendente ale ierbii ofilite. Tot ce era lugubru a dispărut, iar regina devine duioasă şi se întoarce pe aripile unei beţii de arome. Începe să picure pete de galben - crom peste pământ. Copacii, aprinse făclii ca nişte fumegătoare feştile, trimit către sol flori de iasomie, cu arome amărui, presate între filele de gânduri. Trei tei pleşuvi au lăsat să cada ultima lor frunză târzie. Plopii negri şi severi par să aibă tulpini bozafere. Ramurile descendente cântă elegiile frunzelor roase de un şoricel neobişnuit.
Trilurile privighetorii nu se mai aud, iar păsările celelalte au vâslit către alte meleaguri. Toamna, singuratică, tristă, continuă să-şi cânte melopeea. Mantia-i este plină de falduri ruginii, însă parfumul suav al reveriei ţese amintiri plăcute, aninate de un cufăr prăfuit de culoarea aramei.
Când apusul îmbrăţişează cerul, întreaga panoramă pare un disc incandescent care se scurge dintr-un felinar, căci şi crepusculul, dar şi culoarea toamnei au aceeaşi nuanţă. Când frunzele se veştejesc şi acoperă rugul pământului e semn că asfinţitul se închină nopţii. Când florile de plumb formează un veşmânt funerar se naşte o fiinţă cu chip de înger şi aripi desenate cu mina unui creion rupt.
Cerul începe a plânge cu fascicule pline de polen azuriu imaculat, iar pământul devine o salbă rudimentară scăldată în valuri secate. Contopită cu ploaia, toamna se transformă într-un tablou alegoric, în creneluri vibrante. Doar ea şi amintirea, două surori divine, nu uită să se instaleze în minte şi trup: când prima soseşte, cealaltă revine cu urmele ei invizibil de găsit. Hoinăresc pe cărări celtice, cu gândul şi cu sufletul acoperite de tristeţea acestui anotimp.
Pe o batistă îmbibată cu aroma unei de nuci stă cusut cu fir aurit, o frunză,… mărturie a prezenţei sale, toamna. Un mozaic monocromatic, poleit cu monede de un galben-cadmiu, stă precum un stâlp purtat de vânt pe meleaguri necunoscute. Pe dune îmbăiate în suc de portocale stricate stă scris rămăşagul meu cu regina. Strig frunzele să se adune, alunecând fluid pe lacrimile unui stih şi să urce în nava unui pastel, ancorat diafan.
Printre perdelele galbene de vreme, printre bucăţile de sticlă necurăţate de praful greu, printre firidele acute şi inerte ale gândului, stă amintirea cu iz de frunză uscată. Rana ei aurie valsează într-un ultim pas captiv în cenuşa din tina vremii. Prin lumina estompată încă se mai văd cum cad oseminte amorfe, ce tânjesc după viaţă. O mantie ţesută de mâini bătătorite îmi acoperă sufletul cu melancolie.
Toamna e pe sfârşite… la cumpăna dintre frumuseţe şi lacrimi, balanţa nu rămâne în echilibru, căci acest anotimp, ce trezeşte oricui sentimente şi trăiri unice, nu poate fi egalat cu niciun altul. Crusta vremii se închide, dar se va redeschide la fiecare revenire a acesteia.
