Copilăria - un ţinut fermecat

Mustaţă Diana, clasa a VI-a
Şcoala cu clasele I-VIII
Stejaru, judeţul Teleorman

Stau şi mă gândesc uneori ce scurtă e viaţa unui om! Viaţa unui om e precum o stea. Începutul e când apare pe cer, când străluceşte precum un soare pe cerul senin ori înnorat, iar maturitatea, când încet se topeşte, dispare, neajutorată, precum pâlpâirea unei lumânări. Dar, frumos este când străluceşte, când are putere, când mângâie cerul. Această stea strălucitoare, în plină putere, este copilăria. Da, ea este darul vieţii, este impulsul fiecăruia din noi spre maturitate, spre devenire, o devenire impusă de acest ţinut mirific, de acest zâmbet plin de succes. Da, eu îmi imaginez o copilărie ce plimbă flori printre noi, flori ce aduc mai multă fericire, mai multă speranţă, un decor de vis, o copilărie ca o sărbătoare continuă, un soare ce întinde raze peste sufletele noastre de mai târziu.
Copilăria! cel mai frumos cuvânt care te învăluie în mireasma amintirilor bune şi rele.
Copilăria! o lume de miracole, de pozne uitate într-un colţ al minţii, o lume scăldată în lumină, nespus de nouă, proaspătă şi uluitoare!
Copilăria! unul din cele mai importante capitole de viaţă, un vis frumos ce peste ani va deveni o lume ce începe cu ’’A fost odată… - un vis, un început, o rază de soare’’.
Reţeta pentru o copilărie frumoasă? Da, o am, dar aş vrea ca această reţetă să fie una şi aceeaşi pentru toţi copiii. Nu vreau să visez la vise urâte, îmi imaginez o lume cu prinţi şi prinţese; o minunată pădure în care un pictor a venit şi a aruncat de pe paleta lui doar coloritul strălucitor, şi nu culori rigide, triste. Pădurea aceasta colorată, veselă, bine dispusă, este copilăria mea, şi aşa aş vrea să văd la toţi copiii. Mi-aş dori să fiu un mic prinţ, să zburd prin viaţa tristă a unor copii, să le ofer şi lor ceva din reţeta fericirii. Astfel, aş zice eu, că această reţetă se compune din: se pune o rază de soare, o petală de trandafir, o stea strălucitoare, o picătură de ploaie, câţiva fulgi de nea, un câmp înverzit, o mare nesfârşită, cântecul duios al mamei, vorba înţeleaptă a bunicii, apoi se amestecă totul cu zâmbetul tău cristalin!
Da, un ţinut fericit, minunat oferit de fiecare mamă pentru copilul său. Ce poate fi mai frumos decât dansul graţios al anilor copilăriei ce înaintează cu paşi repezi spre adolescenţă, spre maturitate. Dar povestea veşnică rămâne mereu cea a copilăriei. Te pui la masă şi te transpui încă o dată în vremea vrăjilor minunate ale mamei, în lumea poznelor şi ghiduşiilor. Când te întristează ceva, ce poate fi mai minunat decât să devii pentru o clipă copil, să visezi la copilărie. Doar cu ea rezolvi pentru moment problemele, pentru o clipă derulezi, ca într-o peliculă cinematografică, tot ceea ce sufletul a imortalizat: chipurile vesele ale poznelor, chipurile vesele ale părinţilor la câte o mică năzbâtie, chipurile zâmbăreţe ale bunicilor darnici.
La ora târzie când culorile câştigă în tandreţe ceea ce pierd în strălucire şi când zgomotele şi mişcările se atenuau epuizante, stăteam la masa mea din colţ şi încercam să retrăiesc pentru o clipită anii copilărie ce pluteau lin spre adolescenţă. Da, am avut o copilărie minunată, alături de nişte părinţi iubitori, de nişte bunici încântători. Încă sunt copil şi voi fi mereu, indiferent de vârsta pe care o voi avea, voi rămâne pururi gingaş în suflet, pururi curat, imaculat, un copil pur. Nu contează vârsta, dacă ştii să păstrezi anii copilăriei în suflet mereu, să fii mereu într-o deplină veselie. Sufletul este încă, şi la această vârstă pentru mine, în lumea copilăriei. Da, încă mai scot din cutia plină de praf păpuşile şi retrăiesc clipele fericite de atunci, când nu aveam griji, când nu ştiam ce este şcoala, când visam la ea ca la ceva spec-taculos. Nu aveam griji, nu aveam obligaţii, eram în deplina libertate a jocului. Copilăria, în chipul ei angelic, mă învăluie de fiecare dată când parcă aş dori să nu mai am obligaţii faţă de şcoală, faţă de mama şi de tata. Nu mă consider un adoles-cent, deşi mulţi tineri din ziua de azi visează să fie independenţi, să zboare cu paşi repezi spre adolescenţă, să viseze că pot fi singuri stăpâni pe deciziile lor, să ia singuri aceste decizii.
Copilăria mea a fost într-adevăr una plină de distracţii, de tot ceea ce înseam-nă frumos, plină de miracole, de surprize. A fost o copilărie sinceră şi luminoasă, în care plângeam şi râdeam în aceeaşi zi, în care mă supăram şi iertam după câteva momente, în care eram singur şi totodată cu toată lumea. Apoi, pe măsură ce trec anii, pe măsură ce ne maturizăm, nebunia şi exuberanţa copilăriei dispar. Devenim mai serioşi, zâmbim mai puţin, nu ne mai bucurăm de orice nimic care ni se oferă, avem gusturi, pretenţii rafinate... Nu mai credem în magie, nu mai credem în Moş Crăciun şi în sacul său plin cu jucării, nu mai credem că mama şi tata sunt cei mai extraordinari părinţi din lumea asta... Nu mai iubim cu detaşare şi pasiune, nu mai roşim atunci când greşim, nu mai chiuim de bucurie atunci când cineva ne îndeplineşte o dorinţă mult aşteptată.
Parcă totul a trecut aşa de repede încât, acum, în această seară târzie, când transpun pe hârtie aceste rânduri, mi se pare că un mic intrus a tras cu arcul, în această săgeată, care sunt eu, şi m-a alungat, m-a lansat spre adolescenţă. Mâinile care ţin arcul, parcă nebune, sunt cele care controlează zborul meu spre viitor, adică părinţii mei, adică cei care mi-au dat viaţă, m-au îndrumat prin florile trecătoare ale copilărie. Florile? Vă întrebaţi ce sunt? Da, sunt anii trecători, care s-au pălit, s-au ofilit, dar au rămas presaţi în sufletul meu. Aş vrea să redeschid acea floare, să o reînvii, să nu mai intru în lumea rece, plină de ceaţă a adolescenţei, în duritatea zilelor de azi, în grijile faţă de o lucrare, faţă de un examen. Adolescentul de azi e unul independent, unul libertin, vrea să-şi impună propriile legi, uită de multe ori cine este şi până unde se pune o barieră între el şi cel matur.
Când se termină copilăria? A mea, niciodată. Voi rămâne pururea tânăr, puru-rea copil. Când începe şi când se termină? Doar atunci când suntem siguri că putem lua viaţa în piept cu adevărat, când credem că putem rezolva încă o problemă de viaţă, când avem pretenţia să fim trataţi ca nişte adulţi. Dar la ce bun toate acestea, când văd persoane triste de viaţă, când totul în ziua de azi e un gol imens. Un gol în care noi, copiii, nu vrem să pătrundem.
- Doamne ţine-ne copii mereu, dă-ne Doamne un suflet bântuit mereu de o vrajă a copilăriei. Adu-ne Doamne acele poveşti cu zgripţuroaice, cu prinţi şi prinţese în viaţa noastră mereu. Lasă-ne Doamne mereu să fim copii. Ce poate fi mai frumos decât acea rază, ca o coroană ce emană numai strălucire! Dă-ne Doamne visele copilăriei!... Opreşte timpul în loc şi lasă-ne să fim mereu copii!... Uită-te şi la noi, generaţiile tinere, nu ne lăsa să ne pierdem copilăria!
Dă-ne un vis, un început, o rază de soare!