Suflet de copil

Aicoboae Daria-Ioana, clasa a V-a
Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 2
Vatra Dornei, judeţul Suceava

Multe dintre zilele călduroase ale vacanţei de vară mi le-am petrecut la casa bunicilor mei, pe malul Prutului, loc în care m-am putut bucura de frumuseţea naturii, de liniştea ce-l înconjoară.
În tot acest timp mi-am făcut o mulţime de prieteni. Ieşeam pe uliţele satului unde ne jucam împreună, povesteam, iar prietenii mei îmi arătau locuri minunate, pe care nu le mai văzusem nicicând.
Eram încântată de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu, de natură, de prieteni, dar un lucru îmi atrăgea atenţia în fiecare zi. De după o poartă înaltă, doi ochi albaştri ne priveau insistent, dar fără să ne spună niciun cuvânt. M-am îndreptat spre prietenii mei şi mirată i-am întrebat cine este în spatele acelei porţi şi de ce ne priveşte fără să spună ceva. Pe loc se făcu o linişte deplină. Nimeni nu îndrăznea să-mi explice ce se întâmpla acolo. Atunci am hotărât să merg la părinţii mei, să le povestesc cele întâmplate, în speranţa că voi primi un răspuns care a venit, dar m-a întristat pe loc.
După acea poartă se afla o fetiţă. Avusese ghinionul de a se naşte fără auz, iar din acest motiv părinţii au vrut să o ferească de răutăţile celorlalţi copii şi au ales să o ţină izolată de restul oamenilor. Dacă cineva încerca să stea de vorbă cu ea, fetiţa fugea şi se ascundea, iar oamenii au început să creadă că reprezintă un pericol pentru ceilalţi copii şi că ar fi rău ca ea să iasă din curte. Aşadar, fetiţa trebuia să se mulţumească doar privind copiii jucându-se, fără să se poată bucura de jocurile copilăriei.
Am rămas îngândurată şi tristă. Nu mai puteam să ies la joacă, fiind preocupa-tă doar de gândul că un biet suflet de copil stă ascuns fără să poată veni în mijlocul nostru. M-am hotărât să cer voie părinţilor mei să o ajut să pătrundă în lumea noastră. Spre fericirea mea, ai mei au fost de acord cu decizia pe care eu o luasem. Am mers împreună spre casa în care locuia acea fetiţă, ne-am prezentat şi le-am povestit şi părinţilor ei ce ne doream noi. La început nu au fost de acord, deoarece se temeau de reacţia fetiţei lor în momentul întâlnirii cu noi, dar apoi au acceptat.
Mama fetiţei s-a ridicat şi a plecat în căutarea ei. După câteva minute au apărut ţinându-se de mână. În acel moment am rămas mută de uimire. Fetiţa era atât de frumoasă, avea părul lung şi blond, împletit în două cosiţe ca spicul de grâu, obrajii erau roşii ca macul, dar în ochii ei mari şi albaştri se putea citi tristeţea din suflet.
M-am ridicat de pe scaun şi am pornit către ea cu paşi mărunţi. I-am întins mâna, iar ea, sfioasă, s-a ascuns în spatele mamei ei. Nu înţelegea ce voiam de la ea. Mama începuse să-i explice, prin câteva semne, ce căutam acolo.
Dintr-odată fetiţa începu să-mi zâmbească şi a întins mâna spre mine. I-am spus cum mă numesc. La rândul ei, mi-a dat de înţeles că avem acelaşi nume, Ioana. Eram foarte fericită, iar privirea fetiţei se schimbase. Ochii ei erau mai albaştri şi străluceau de bucurie. Reuşisem să fac primul pas spre prietenia cu ea.
În zilele ce au urmat am fost nedespărţite. Ne-am plimbat împreună, am cules flori şi ne-am bucurat de locuri pe care ea nu le cunoscuse încă. Am umblat pe uliţele satului şi am arătat tuturor că acel copil era la fel ca ceilalţi, dar nu se putea bucura, din cauza faptului că nu putea să vorbească şi să audă.
Încet, toţi prietenii mei au început să se apropie, să o cunoască pe fetiţa care, de multă vreme, îi privea stingheră de după poarta înaltă. Au fost foarte încântaţi de frumuseţea şi drăgălăşenia acesteia şi mi-au promis că şi după plecarea mea vor rămâne prieteni şi că o vor ajuta să se bucure de copilărie.
Când ne-am despărţit, amândouă aveam lacrimi în ochi. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am promis una alteia că vom fi prietene pe vecie.