Anamneză

Ali Sibiel, clasa a VIII-a
Grupul Şcolar „Carmen Sylva”
Eforie Sud, judeţul Constanţa

Leagănul bătrân şi epuizat încearcă din nou să scape de ghearele copacului, săturat parcă de intenţiile neterminate ale sale. Vântul suflă şi ultima frunză de pe covorul viu, ţesut de frumoasele plante ce săgetează solul printr-o maiestuoasă, dar discretă atingere. Soarele îmi îmbrăţişează obrajii lipsiţi de vlagă, iar părul încearcă să i se alăture regelui măreţ, vântul. Pisica, notorie şi vizibil lipsită de grijă, parcă dă de înţeles indiferenţa faţă de problemele vieţii şi îşi aruncă coada bogată în cine ştie ce vietăţi, în zburdălnicia vântului.
Azi am mai epuizat un an din viaţa mea pe acest solemn pământ, iar frumoasa vârstă de paisprezece ani mi se aruncă în faţă ca o găleată de apă rece în timpul unui binemeritat somn, care este urmat de un groaznic apel de trezire… Când te gândeşti că ieri mă aflam în feşi, când parcă ieri sora mea mă atârna cu capul în jos în timp ce eu îmi scoteam din piept plângând şi irosind corzile vocale pe urlete greu asimilabile de către urechea normală, iar când grijile, temerile şi problemele nu îmi iroseau timpul şi viaţa…
Căutând filele anilor trecuţi pentru a înţelege ceva, iscusinţa unei mâini cercetătoare mă alunga către un nou univers pe care cu greu mi-l puteam imagina: uni-versul copilăriei mele reprezentat prin poze. Ceea ce am descoperit a fost izvorul unui nou concept al vieţii mele, pe care până acum nu îl înţelesesem: timpul. Timpul însemna pentru mine un gigantic vârtej ce nu se opreşte niciodată, iar de câte ori încerci să fugi de el, cu atât mai mult te strânge cu braţele sale clepsidrice, fără refugiul unei speranţe. Acest vârtej apocaliptic străbate un destin infinit, iar trecutul este ca un zid imens ce împiedică mereu timpul sa se întoarcă. Vârtejul îi aruncă pe oameni în locuri nemaivăzute, dar îi poate alunga şi din această perfidă lume.
Ilustratele răvăşite într-o dezordine primară îmi mângâie faţa prin lacrimi de emoţie împătimită, iar culorile ce îmi alintă ochii sunt culorile copilăriei mele.
Eram întoarsă pe dos de aceste descoperiri… În sinea mea, eram copleşită de întrebări bizare, mâinile mele erau speriate, inima trimitea lichidul vieţii cu un spor nemaiîntâlnit, iar apoi... linişte totală… Un strigăt zdruncinat îmi îngheaţă măduva oaselor, iar pisica, speriată şi ea, tresare ca o minge la bătaia unui huligan enervat. Până atunci, liniştea nu mă preocupa, însă un sentiment vag de îngrijorare mi-a îngheţat suflul. Priveam nestingherită pozele abecedarului vieţii mele. Cum de nu îmi puteam aminti toate aceste scene?...
Mingea de foc, centrul vieţii, se scufundă în apa oraşului tăcut şi acoperit de un val de pasteluri şi palete de culori ameţitoare, transformă această alunecare într-o măreaţă retragere a celestului corp. Simt nevoia să ies pe străzi, să simt pulsul oraşului cu miros de asfalt încins. Să mă redefinesc şi să mă redescopăr ca eu.
Străzile posace sunt învăluite de ceaţa mistuitoare, ce se arată ca o mireasă fugară, iar vălul ei se lasă purtat de adierile vântului.
O doamnă îmi modifică peisajul, iar silueta ei străpunge valul miresei pâcloase. Era vecina noastră. La primul contact vizual cu dânsa, am remarcat că înfăţişarea ei mă intriga, însă, privind-o mai atent, realizez că dânsa îşi făcuse deja loc în sectorul amintirilor. Motivul ezitării mele a fost trecerea timpului. Ultima oară când ochii noştri şi-au împletit câmpurile vizuale, dânsa părea extrem de tânără, cam de 28-30 de ani, iar acum părea de 70-75 de ani. O mirare neîndoielnică îmi apăsă conştiinţa, o mirare care îmi zdruncină siguranţa. Însă lucrul cel mai ciudat era faptul că o întâlnisem cu câteva zile în urmă… O voce dură, dar în acelaşi timp suavă, îmi mângâia simţul auzului, iar un fior îmi pecetluia comoditatea. Femeia misterioasă dispăru-se. Un sentiment haotic îmi încălzea venele, sângele ca un râu învolburat după o ploaie torenţială încearcă să iasă din albia venelor, iar suflul îmi îngheţă imediat. Panică. Acesta era sentimentul care mă cuprinsese cu ghearele sale lungi şi alune-coase.
Drumul se dilată brusc şi ca un elastic începu să se unduiască… parcă aie-vea. Ce se întâmplă?
Mireasă pâcloasă începu să-şi ridice vălul de pe orăşelul nostru, iar curând totul era, într-un mod bizar, la fel. Casele înghesuite de-a lungul străzilor erau mângâiate de aripile greoaie ale timpului, semănau cu nişte femei frumoase însă descoperite, în floarea bătrâneţii. Hainele acestor case erau rupte şi descusute sub po-vara timpului, iar aspectul lor ca o carte de vizită le evidenţia zidurile ridate.
- Bună ziua! am salutat-o pe o altă vecină care a ieşit la piaţă, însă răspunsul s-a lăsat aşteptat, iar privirea ei nici nu a arătat sinchisul. Probabil că nu m-a auzit… Chipul dânsei era pâclos, nevitalizat, corpul ei semăna cu o prelată ce tăia drumul vântului, părul ei părea o înlănţuire de fulgi de zăpadă, iar mâinile ei erau slabe, până la os. O văzusem cu o zi înainte, iar aspectul ei nu arăta atunci mai mult de 40 de ani petrecuţi pe pământul acesta.
Ajunsă la magazinul alimentar, am început să caut vânzătorul, căci nu era ni-meni în încăpere. M-am uitat peste ghişeu, iar o teroare mă clătină cu o bestialitate monstruoasă. Un trup inert îi ţinea pământului de urât. O stranie intuiţie îmi şoptise că persoana era încă vie. L-am zdruncinat până când globii oculari verzi şi-au deschis plapuma pleoapei, iar el, speriat, începu să delireze şi să rostească vorbe fără sens. L-am servit cu o cană de apă, până când şi-a revenit în totalitate, iar eu i-am povestit de-a fir-a păr ce am văzut. Acesta nu mă avea în agenda cunoştinţelor. Îmi spuse că îşi aminteşte faptul că, după ce ultimul client a părăsit încăperea, o durere sfâşietoare şi profundă l-a doborât. I-am recomandat să chem ambulanţa, însă acesta a refuzat cu vârf şi îndesat, spunând că este un om bine, sănătos. Încercând să îl calmez, i-am respectat dorinţa. L-am întrebat dacă are vreo rudă prin apropiere, însă acesta îmi spuse că este o persoană solitară.
Nu am comentat la început faptul că şi acest domn era… în plină floare a bătrâneţii, iar faptul că nu mă recunoscuse mă trezi iar ca un duş rece, realizând faptul că nu mă mirasem mai devreme de ceea ce se întâmplase.
Urletul clopotelor surde începu să umple goliciunea lumească de pe stradă şi curând, veniţi de la slujbă, muritorii au început să iasă din stup ca nişte albine în cău-tare de miere. Aglomeraţia, care era formată din nici mai mult, nici mai puţin de cinci persoane, era toată în negru, îmbrăcată sobru, ca după un deces. Să nu mai spun că vârsta lor era cu câteva zeci de ani mai măreaţă decât anii mei.
O frunză îşi vărsă trupul în câmpia străzii, cu o unduioasă alunecare şi precizie şi, nu după mult timp, decolă pe pista de ciment. O înalţ până la nivelul pântecu-lui, o contemplu, o măsor, o întorc, o ating, o vântur, iar la sfârşit o sfâşii în bucăţi. Îmi relaxez degetele iar, uşor şi suav, dau drumul frânturilor de frunză.
Ceaţa, de data aceasta ca o mireasă răzbunătoare, îşi depune furia pe seama oraşului nostru. Probabil soţul ei a părăsit-o la altar… Suflul meu începuse să frâneze la un moment dat, iar aceasta am simţit-o extrem de bine când de abia mai puteam respira.
Înaintând prin ceaţa ce putea fi tăiată cu cuţitul, dintr-un reflex inexplicabil mă opresc brusc. Încercând să dezleg puzzle-ul din faţa ochilor mei, realizez că sunt cuprinsă de teamă.
Înşiruiri de picături lichide îmi eliberau ochiul şi, gândindu-mă la toată familia mea, la tot ce voi lăsa în urmă după această crâncenă luptă, mă epuizam şi viaţa ca un tren de mare viteză mi se arăta ca într-un film proiectat la cinema. Probabil că taxa ce am plătit-o la intrare mă costase viaţa şi totuşi nu mi-am pierdut speranţa. Nu îmi trăisem pe deplin viaţa, iar timpul ce trecuse nu mă schimbase deloc. Oare timpul acesta fusese pierdut cu ceva nefolositor, tot acest timp pierdut, toate aceste amintiri se vor curma?
Cândva visam că îmi voi împărţi viaţa cu cea mai dragă persoană, că îmi voi învăţa copiii să meargă, că primul lor cuvânt rostit va fi ”mama”, însă realizam că noi nu putem decide soarta timpului, nu îl puteam opri sau înapoia.
Trezită ca dintr-un lung coşmar, deschizând ochii, am simţit cum mama mă strângea în braţe şi încerca să mă trezească, ceea ce şi reuşise. Am rotit o privire împrejur şi totul era… firesc. Totul se petrecuse din cauza unei alunecări, după ce am privit pozele copilăriei. Nu realizasem că am leşinat şi chiar nu m-am gândit că tot ce s-a petrecut era o închipuire, un vis, un coşmar. Sau poate erau temerile mele că timpul inexorabil îmi va marca destinul,… că nu voi reuşi să-mi împlinesc cele mai mari dorinţe, că nu voi ajunge la sfârşitul acestei curse care se numeşte viaţă, pentru a mă putea uita în urmă şi a spune că nu am fost doar un trecător în marea curgere a timpului…