Bălaj Carla, clasa a VII-a
Şcoala cu clasele I-VIII “Grigore Moisil”
Satu Mare, judeţul Satu Mare
Şcoala cu clasele I-VIII “Grigore Moisil”
Satu Mare, judeţul Satu Mare
Zi umedă de toamnă… Privesc prin geamurile inundate de o tristeţe ce scăldă cărţile prăfuite şi îngălbenite de veacuri într-o lumină aurie.
În această linişte solemnă, de sanctuar, a lemnului învechit, îmbătrânit de timp, părea că suflul vieţii se strânsese, că biblioteca devenise loc de pelerinaj al umbrelor trecutului.
Dar, într-un colţ ascuns, la o masă străbătută de o firavă rază de soare, setea cunoaşterii pulsa în două inimi însingurate, condamnate la veşnicie.
Ochii obosiţi ai poetului contrastau puternic cu chipul său palid. Părul alb îi acoperea fruntea brăzdată de anii ce-au trecut nemiloşi. Mâna sa tremurândă ţinea ferm condeiul, aşteptând parcă ivirea unui nou gând, a unei noi emoţii care să se desprindă din mintea sa împovărată şi să se înalţe, să se tot înalţe, până când va deveni văl fin ce va acoperi foaia albă, dovadă a nemuririi creatorului.
Lângă acest bătrân, cu sufletul tânăr însă, se afla un altul, un meşter al cuvin-telor ce-şi transpunea universul gândurilor sale în paginile încărcate de rânduri mă-runte. Gândurile lui căutau cunoaşterea, iar timpul şi spaţiul erau anulate. Chipul său obosit trăda o înţelepciune aparte.
Cuprinşi de melancolie, cei doi străjeri ai nemuririi priveau cu tristeţe cărţile, tovarăşele lor de viaţă, cărora, de-a lungul atâtor ani, le-au împărtăşit toate sentimente-le, cele mai ascunse gânduri sau cele mai frumoase vise. Cărţile erau veşnicele lor prietene, ce păstrau cu sfinţenie sufletul lor pur. Mireasma paginilor vechi, pline de înţelesuri ascunse trezea în inimile celor doi maeştri ai cuvintelor un amestec straniu de sentimente.
Poetul îşi amintea de versurile încărcate de emoţie ce cântau frumuseţea naturii, lumina feerică pe care o răspândea apusul sau speranţa ce cuprindea lumea la ceasul răsăritului. În acele clipe, poetul zâmbea, căci ştia că prin creaţie descoperi lumea, aceasta fiind taina lui.
Celălalt se regăsea în textele epice, îşi deschidea buzele trandafirii într-un zâmbet plin de înţelepciune. Sufletul său vibra amintindu-şi de cărţile ce cuprindeau comorile universului: iubirea, melancolia, fericirea, tristeţea, durerea, speranţa, credinţa.
În tăcerea atât de liniştitoare, sufletul fiecăruia se scaldă în valurile de cuvinte ce păstrează tainele fiecărui poet sau scriitor. Rămâne ea, cartea, această minune a creaţiei, prietenă fidelă căreia îi împărtăşeşti gândurile, trăirile, sentimentele şi emoţiile.
În această linişte solemnă, de sanctuar, a lemnului învechit, îmbătrânit de timp, părea că suflul vieţii se strânsese, că biblioteca devenise loc de pelerinaj al umbrelor trecutului.
Dar, într-un colţ ascuns, la o masă străbătută de o firavă rază de soare, setea cunoaşterii pulsa în două inimi însingurate, condamnate la veşnicie.
Ochii obosiţi ai poetului contrastau puternic cu chipul său palid. Părul alb îi acoperea fruntea brăzdată de anii ce-au trecut nemiloşi. Mâna sa tremurândă ţinea ferm condeiul, aşteptând parcă ivirea unui nou gând, a unei noi emoţii care să se desprindă din mintea sa împovărată şi să se înalţe, să se tot înalţe, până când va deveni văl fin ce va acoperi foaia albă, dovadă a nemuririi creatorului.
Lângă acest bătrân, cu sufletul tânăr însă, se afla un altul, un meşter al cuvin-telor ce-şi transpunea universul gândurilor sale în paginile încărcate de rânduri mă-runte. Gândurile lui căutau cunoaşterea, iar timpul şi spaţiul erau anulate. Chipul său obosit trăda o înţelepciune aparte.
Cuprinşi de melancolie, cei doi străjeri ai nemuririi priveau cu tristeţe cărţile, tovarăşele lor de viaţă, cărora, de-a lungul atâtor ani, le-au împărtăşit toate sentimente-le, cele mai ascunse gânduri sau cele mai frumoase vise. Cărţile erau veşnicele lor prietene, ce păstrau cu sfinţenie sufletul lor pur. Mireasma paginilor vechi, pline de înţelesuri ascunse trezea în inimile celor doi maeştri ai cuvintelor un amestec straniu de sentimente.
Poetul îşi amintea de versurile încărcate de emoţie ce cântau frumuseţea naturii, lumina feerică pe care o răspândea apusul sau speranţa ce cuprindea lumea la ceasul răsăritului. În acele clipe, poetul zâmbea, căci ştia că prin creaţie descoperi lumea, aceasta fiind taina lui.
Celălalt se regăsea în textele epice, îşi deschidea buzele trandafirii într-un zâmbet plin de înţelepciune. Sufletul său vibra amintindu-şi de cărţile ce cuprindeau comorile universului: iubirea, melancolia, fericirea, tristeţea, durerea, speranţa, credinţa.
În tăcerea atât de liniştitoare, sufletul fiecăruia se scaldă în valurile de cuvinte ce păstrează tainele fiecărui poet sau scriitor. Rămâne ea, cartea, această minune a creaţiei, prietenă fidelă căreia îi împărtăşeşti gândurile, trăirile, sentimentele şi emoţiile.
