Bereş Geanina, clasa a VII-a
Şcoala cu clasele I-VIII “Grigore Moisil”
Satu Mare, judeţul Satu Mare
Şcoala cu clasele I-VIII “Grigore Moisil”
Satu Mare, judeţul Satu Mare
O frunză rătăcind prin văzduh cade alene pe trotuar. O frunză rătăcită de vânt, ce înseamnă enorm pentru tot ceea ce va continua să existe sau se va pierde în cea-ţă şi va dispărea odată cu întunericul. Un lucru simplu, o frunză legănată de vânt, este acel lucru ce anunţă sosirea toamnei.
Ne aflăm pe o alee îngustă, undeva, la periferia oraşului. O frunză tocmai căzuse pe trotuar. Vântul a mai purtat-o puţin şi acum se află pe suprafaţa unei bălţi rotunde. Plouase aseară, iar cerul încă era înnorat. Balta tocmai fusese tulburată de o forţă puternică. Era un pantofior ce se îndrepta grăbit şi nesigur spre clădirea din faţă, o clădire cu mulţi copii, îmbrăcaţi elegant, cu ghiozdanul în spate, povestindu-şi întâmplări din vacanţă.
Un zgomot puternic, ca un fel de sonerie, chemă toţi elevii în şcoală.
Era prima chemare a clopoţelului. Un lucru simplu, care era de fapt foarte în-semnat. Acest sunet ţipător vestea un an întreg de lecţii.
Un freamăt de vânt legănă crengile copacilor, care rămăseseră destul de goale, şi frunza ce-şi privea imaginea în baltă se ridică din nou în aer. Când atinse din nou pământul, era înconjurată de mai mulţi pomi.
Merii din livadă începeau să se scuture de fructe. Acestea se rostogoleau jucăuşe pe iarba arsă de arşiţa verii ce a fost odată… A fost? N-a fost? A existat într-adevăr „vara”? Sau a fost un vis? Unul trecător, ce-a lăsat în urmă numai amintirile. O bătaie de vânt scutură merele din pomi. Aceeaşi bătaie de vânt luă frunza într-altă călătorie. Vântul şuieră prin fereastra deschisă. Pe pervaz odihnise frunza.
Înăuntru, o fetiţă scria pe un caiet ordonat. O femeie mai în vârstă – să fi fost bunica ei? – lucra în bucătărie. Tăia mere, pere şi gutui şi le punea în cămara cu compoturi. În grădină, un bărbat slab, dar sprinten, tăia lemne pentru foc. În scurt timp, acestea aveau să fie de mare folos la căldură.
Întregul sat părea să facă asta. Un fel de ritual, nu ştiu. Poate e doar pentru a preveni lucrurile neaşteptate sau poate e doar experienţa… La urma urmei se întâmplă asta de la începutul lumii.
O briză luă frunza de pe pervaz. O ridică uşurel, printre păsări.
Mai ţii minte vara, când păsările zburau acolo, sus de tot, pentru că sufletele lor se simţeau cu adevărat libere? Ei bine, acum e cu totul altceva.
Pleacă. Departe, acolo, peste ocean. Le vom mai vedea oare? Şi dacă acolo e cald tot timpul şi nu or să mai vrea să se întoarcă? Cum va mai fi pădurea fără ele? Pădurea… Acolo ajunsese acum frunza. Mai exact, la capătul unei cascade. Nu departe se aflau adăposturile animalelor. Şi le făcuseră acolo pentru a le fi mai uşor să le adape.
Dar privind acum, ai zice că acolo n-a călcat niciodată picior de animal. Dacă ieri puteai vedea căprioare alergând vesele, veveriţele învăţându-şi puii să se caţere în copaci, sau urşi care se înfruptau cu mierea dintr-un stup de albine, acum peisajul e foarte diferit.
Se apropie iarna. Animalele caută provizii sau se pregătesc de hibernare. Şi ce a rămas în urma lor acum? Doar amintirile, în care arătai prietenilor veveriţele din copac. Copacii care acum îşi pierd podoabele. Frunzele lor sunt galbene, iar la cel mai mic vânt, acestea se dezlipesc de crengi şi îşi iau zborul. Vântul acela mic duse frunza pe ogoare, arsă de căldura de odinioară. Porumbul s-a copt, iar solul nu era deloc fertil. A fost secetă astă vară acolo. Pe pământul uscat se ivi o picătură umedă şi rotundă. Un lucru simplu, ce avea să schimbe totul. Se dezlănţuise ploaia. O ploaie tomnatică, binefăcătoare pentru roadele de care vor avea parte ţăranii.
Vântul purta picăturile în toate direcţiile, la fel ca şi frunza noastră. Ajunsese într-un loc întunecos. Apusul abia de se mai zărea. Întunericul începea să se aştearnă, ca o pâclă cenuşie ce avea să ocrotească creaturile nopţii. Era o noapte întunecată, fără stele… Dacă s-au pierdut? Sau au plecat odată cu păsările? Nu-mi pot imagina o lume fără stele… Un cer negru în fiecare seară? Şi cum vor mai fi nop-ţile de vară fără stele? Şi ce vor face marinarii? Ieri seară am văzut stele. Parcă cerul era crăpat, iar în crăpături sclipea argintul. Dar a trecut… la fel ca vara…
Peste câtva timp, începe să răsară soarele. Acum două răsărituri, totul era neschimbat, dar cel de azi dimineaţă parcă a schimbat totul. Sau totul a fost schimbat de acel freamăt de vânt? Nu. Totul a fost schimbat de un lucru simplu: o frunză. O frunză căzând de pe ramura unui fag.
Dar cine ştie ce se va întâmpla după acest răsărit de soare? Un răsărit de soare aduce mereu speranţă… Nu putem şti dacă lumea se va schimba odată cu răsăritul de soare, dar un lucru este cert, deşi atât de banal: totul începe cu… un început, cu un răsărit, cu un lucru simplu. La fel cum toamna a început cu o frunză veştejită, şcoala cu un sunet strident sau ploaia cu o picătură.
A nădăjdui într-un răsărit de soare înseamnă a crede în lucruri mici, a crede în tine şi a avea mereu speranţă.
Ne aflăm pe o alee îngustă, undeva, la periferia oraşului. O frunză tocmai căzuse pe trotuar. Vântul a mai purtat-o puţin şi acum se află pe suprafaţa unei bălţi rotunde. Plouase aseară, iar cerul încă era înnorat. Balta tocmai fusese tulburată de o forţă puternică. Era un pantofior ce se îndrepta grăbit şi nesigur spre clădirea din faţă, o clădire cu mulţi copii, îmbrăcaţi elegant, cu ghiozdanul în spate, povestindu-şi întâmplări din vacanţă.
Un zgomot puternic, ca un fel de sonerie, chemă toţi elevii în şcoală.
Era prima chemare a clopoţelului. Un lucru simplu, care era de fapt foarte în-semnat. Acest sunet ţipător vestea un an întreg de lecţii.
Un freamăt de vânt legănă crengile copacilor, care rămăseseră destul de goale, şi frunza ce-şi privea imaginea în baltă se ridică din nou în aer. Când atinse din nou pământul, era înconjurată de mai mulţi pomi.
Merii din livadă începeau să se scuture de fructe. Acestea se rostogoleau jucăuşe pe iarba arsă de arşiţa verii ce a fost odată… A fost? N-a fost? A existat într-adevăr „vara”? Sau a fost un vis? Unul trecător, ce-a lăsat în urmă numai amintirile. O bătaie de vânt scutură merele din pomi. Aceeaşi bătaie de vânt luă frunza într-altă călătorie. Vântul şuieră prin fereastra deschisă. Pe pervaz odihnise frunza.
Înăuntru, o fetiţă scria pe un caiet ordonat. O femeie mai în vârstă – să fi fost bunica ei? – lucra în bucătărie. Tăia mere, pere şi gutui şi le punea în cămara cu compoturi. În grădină, un bărbat slab, dar sprinten, tăia lemne pentru foc. În scurt timp, acestea aveau să fie de mare folos la căldură.
Întregul sat părea să facă asta. Un fel de ritual, nu ştiu. Poate e doar pentru a preveni lucrurile neaşteptate sau poate e doar experienţa… La urma urmei se întâmplă asta de la începutul lumii.
O briză luă frunza de pe pervaz. O ridică uşurel, printre păsări.
Mai ţii minte vara, când păsările zburau acolo, sus de tot, pentru că sufletele lor se simţeau cu adevărat libere? Ei bine, acum e cu totul altceva.
Pleacă. Departe, acolo, peste ocean. Le vom mai vedea oare? Şi dacă acolo e cald tot timpul şi nu or să mai vrea să se întoarcă? Cum va mai fi pădurea fără ele? Pădurea… Acolo ajunsese acum frunza. Mai exact, la capătul unei cascade. Nu departe se aflau adăposturile animalelor. Şi le făcuseră acolo pentru a le fi mai uşor să le adape.
Dar privind acum, ai zice că acolo n-a călcat niciodată picior de animal. Dacă ieri puteai vedea căprioare alergând vesele, veveriţele învăţându-şi puii să se caţere în copaci, sau urşi care se înfruptau cu mierea dintr-un stup de albine, acum peisajul e foarte diferit.
Se apropie iarna. Animalele caută provizii sau se pregătesc de hibernare. Şi ce a rămas în urma lor acum? Doar amintirile, în care arătai prietenilor veveriţele din copac. Copacii care acum îşi pierd podoabele. Frunzele lor sunt galbene, iar la cel mai mic vânt, acestea se dezlipesc de crengi şi îşi iau zborul. Vântul acela mic duse frunza pe ogoare, arsă de căldura de odinioară. Porumbul s-a copt, iar solul nu era deloc fertil. A fost secetă astă vară acolo. Pe pământul uscat se ivi o picătură umedă şi rotundă. Un lucru simplu, ce avea să schimbe totul. Se dezlănţuise ploaia. O ploaie tomnatică, binefăcătoare pentru roadele de care vor avea parte ţăranii.
Vântul purta picăturile în toate direcţiile, la fel ca şi frunza noastră. Ajunsese într-un loc întunecos. Apusul abia de se mai zărea. Întunericul începea să se aştearnă, ca o pâclă cenuşie ce avea să ocrotească creaturile nopţii. Era o noapte întunecată, fără stele… Dacă s-au pierdut? Sau au plecat odată cu păsările? Nu-mi pot imagina o lume fără stele… Un cer negru în fiecare seară? Şi cum vor mai fi nop-ţile de vară fără stele? Şi ce vor face marinarii? Ieri seară am văzut stele. Parcă cerul era crăpat, iar în crăpături sclipea argintul. Dar a trecut… la fel ca vara…
Peste câtva timp, începe să răsară soarele. Acum două răsărituri, totul era neschimbat, dar cel de azi dimineaţă parcă a schimbat totul. Sau totul a fost schimbat de acel freamăt de vânt? Nu. Totul a fost schimbat de un lucru simplu: o frunză. O frunză căzând de pe ramura unui fag.
Dar cine ştie ce se va întâmpla după acest răsărit de soare? Un răsărit de soare aduce mereu speranţă… Nu putem şti dacă lumea se va schimba odată cu răsăritul de soare, dar un lucru este cert, deşi atât de banal: totul începe cu… un început, cu un răsărit, cu un lucru simplu. La fel cum toamna a început cu o frunză veştejită, şcoala cu un sunet strident sau ploaia cu o picătură.
A nădăjdui într-un răsărit de soare înseamnă a crede în lucruri mici, a crede în tine şi a avea mereu speranţă.