Celeste

Blaga Călina, clasa a V-a
Şcoala cu clasele I-VIII Chechiş
comuna Dumbrăviţa, judeţul Maramureş

Cu mult timp în urmă, în Italia, s-au născut două fete gemene: Evangheline şi Celeste. Ele trăiau într-un castel minunat din Roma. Amândouă erau frumoase ca nişte giuvaiere ce lucesc în bătaia lunii. Toţi supuşii le îndrăgeau şi le respectau.
Din păcate, ele nu se înţelegeau deloc bine. Evangheline era foarte mândră de sine şi nu dădea nicicând ascultare surorii ei. Celeste nu era deloc tristă. Ea se plimba prin grădină. Admira visătoare trandafirii pierduţi în iarba grasă, lalelele şi margaretele zâmbitoare, gusta din când în când fructe zemoase şi parfumate.
Într-o zi, când Celeste se plimba prin grădină, a venit slujnica de la apartamentele ei şi i-a spus:
- Stăpână! Stăpână! sora Măriei Tale voia să-ţi fure colierul preferat!
- Cum? Şi acum unde e? Unde e colierul meu preferat?
- E în siguranţă. Din fericire, am intrat la timp în dormitorul Înălţimii Tale.
- Bine… poţi pleca. Şi Celeste se lăsă moale jos, dărâmată de tristeţe. De ce sora ei vroia mereu să-i facă rău? De ce nu putea să o iubească?
Câteva zile mai târziu, împăratul a dat sfoară-n ţară să se prezinte la curte toţi nobilii, mai ales prinţii. Împăratul a cerut cele mai frumoase rochii, bijuterii şi pantofi pentru fetele sale. Au venit zeci de croitori iscusiţi, dornici a satisface mofturile prinţeselor. Prinţesei Evangheline i s-au adus rochii pline de bijuterii şi paiete ce-ţi luau ochii, însă mofturoasei fete nu-i plăcea nimic.
- Nu! nu! şi nu! nu sunt frumoase! Eu sunt unică, tată, şi aşa trebuie să fie şi rochia mea! U-ni-că! striga agitată prinţesa.
- Dar, fiica mea…
- Tată, croitorii vor munci până când vor crea o rochie cum nu a mai existat alta, una pe care toată lumea să o ţină minte!
- Oof! a gemut bietul tată, dezamăgit de pretenţiile fiicei sale mai mari.
Celeste însă nu se plângea deloc. A ales o rochie frumos brodată, ornată cu mărgăritare şi smaralde în care i se reflecta lumina ochilor săi şi pantofi de cristal. Coroniţa aleasă lucea ca soarele pe azurul infinit. Ceea ce cucerea la ea erau ochii umezi ce păreau că sunt nişte boabe mari de piatră scumpă. Îndată ce a păşit în sala tronului, toţi curtenii şi prinţii sosiţi din toate părţile lumii au rămas fermecaţi de atâta frumuseţe şi naturaleţe. Evangheline s-a făcut palidă precum luna prin negura nopţii. Simţea succesul surorii sale.
Conform regulilor stabilite de împărat, fiecare prinţ sau nobil trecea prin faţa prinţeselor. Pentru a se prezenta pe sine şi ţara din care provin, fiecare trebuia să-şi expună cât mai sincer calităţile şi defectele.
Atenţia fetei mai mici a fost atrasă de un prinţ chipeş care nu s-a putut abţine să nu exclame în faţa tuturor:
- O, virtute! O, înţelepciune! Cât de frumoasă e înfăţişarea ta! Cine poate să trăiască fără tine, după ce te-a văzut o dată?
Împăratul aproape că a fost de acord, dar…
- Tăcere! urlă Evangheline. Tată! cum îndrăzneşti să i-o dai în căsătorie pe sora mea când eu sunt întâia născută? Trebuie să respecţi dreptul întâiului născut!
Atunci împăratul s-a îmbolnăvit de supărare. A doua zi, Evangheline şi-a ales un prinţ şi s-a căsătorit. Celeste, amărâtă din cale-afară din cauza bolii tatălui său, a hotărât să plece în Florenţa, unde auzise că se afla floarea „Cuore mio”, cea care putea vindeca tristeţea şi dezamăgirea împăratului. Şi-a luat straie ţărăneşti pentru a nu o recunoaşte nimeni şi a purces la drum însoţită de prinţul ei. Au plecat seara, când luna, păstoriţa stelelor, ieşise pe câmpiile cerurilor, conducând turma de nori. Drumul se anunţa anevoios şi plin de peripeţii. Să nu uităm, timpurile povestirii noastre de acum erau zbuciumate, când în multe ţări se dădeau războaie grele, când mulţi vroiau puterea şi încercau să o obţină prin orice mijloace. S-au gândit că drumul le va fi uşurat dacă vor alege haine sărăcăcioase, care să nu le trădeze rangul, pentru a evita astfel posibilele atacuri ale hoţilor. Un bătrân înţelept le-a dat la plecare indicaţii şi o hartă care le arăta drumul spre nepreţuita floare.
- Conform hărţii, trebuie să ajungem spre locul de unde ţâşneşte lumina, draga mea! spuse într-o vreme prinţul.
Având harta, totuşi cu greu au găsit muntele, unde sălăşluia lumina. Credeau că, îndată ce vor găsi floarea, o vor putea culege şi fericirea a lor va fi. Mare le-a fost mirarea însă când şi-au dat seama că locul era păzit de straşnice gărzi. Acestea au fost de acord să-i lase să culeagă floarea numai dacă ei vor putea răspunde la o ghicitoare:

„Mândră şi frumoasă
Mireasă, a soarelui aleasă,
Pe munte vei urca
Să o găseşti pe ea
De tu o iubeşti,
Pleacă s-o găseşti!”

- Ei, cine e? întrebă un gardian. Plecaţi, dar nu o veţi găsi. Ha, ha!
Cei doi au privit descumpăniţi către munte. Speranţa pierise din sufletul lor. Oare atâta drum a fost în zadar? Cine e aleasa soarelui? se întreba Celeste.
- Draga mea, mai bine să ne odihnim acum. E noapte şi suntem osteniţi de drum. Mâine vom vedea altfel lucrurile. Haide!
Încercând să adoarmă, auzeau vocile zgomotoase ale gardienilor. Vorbeau tare, râdeau, se certau, vrând parcă să spargă tăcerea şi misterul nopţii. Când somnul aproape că le-a închis ochii, i-au auzit pe gardieni că vorbeau despre ei.
- N-o să ghicească niciodată! Ha, ha!
- Dar cine e, tu ştii? a întrebat un alt paznic.
- Cine e? Zâna Zorilor, aleasa zeilor, mireasa soarelui!
A doua zi, siguri pe ei, cei doi le-au dat răspunsul şi gărzile i-au lăsat să urce pe munte. Aproape de vârf, au găsit floarea mult dorită. Era lângă un mirt şi Celeste a rupt şi o crenguţă de mirt pentru a o pune la rochie. Ştia că fetele din Italia preţuiesc această plantă, căci şi-o pun pe rochia de mireasă şi o dăruiesc mirelui în ziua căsătoriei.
Cu florile în mână, cei doi au luat calea întoarsă spre casă. Parcă nu mai exista oboseală, nici frica de primejdii, exista numai o bucurie imensă şi speranţa vindecării. Au sosit acasă mai repede decât se aştepta sora mai mare, Evangheline. Celeste a zburat în braţele tatălui vlăguit de boală.
- Tată, mă bucur că ai rezistat! Am adus floarea „Cuore mio”!
- Mi… mi… miroase a mirt! E aici mirt? întrebă împăratul, încercând să se ridi-ce curios.
- Da, am adus şi o crenguţă de mirt.
- Mirtul meu! Cel pe care l-am pierdut când eram copil! Foşneşte, dragul meu mirt, că e linişte pe pământ! Vindecă inima mea atât de bolnavă! Da, mai degrabă, nu eu am nevoie de acea floare, ci sora ta. Mie îmi ajunge acest mirt. Bucuria, speranţa demult apuse au fost trezite la viaţă de amintirea vremurilor fericite din copilăria mea. Pe când sora ta trebuie să-şi vindece sufletul de invidie şi răutate. Vindec-o, Celeste! Şi, cu mâinile agăţate de Celeste, împăratul îşi dădu sufletul. Ştia că Celeste îi va respecta dorinţa.
Şi, într-adevăr, floarea a avut puteri miraculoase: Evangheline a luat floarea în mână fără să ştie pentru ce e. Din acea zi, atitudinea ei a fost cu totul alta, blândeţea i-a coborât în vorbă şi în privire.