Singurul paradis neuitat

Sandu Alina-Demetra, clasa a VIII-a
Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 1 “Al. I. Cuza”
Fălticeni, judeţul Suceava

Dincolo de aparenta realitate, există o lume a sentimentelor şi a trăirilor intense, de unde ne extragem esenţa continuităţii pentru a putea doborî obstacolele vieţii.
Poate cea mai puternică armă împotriva colţurilor fantomatice din sufletele oamenilor este copilăria. Inocenţa care însoţeşte perpetuu această vârstă nepreţuită surprinde mereu prin surâs şi candoare. În sufletul unui copil este atât de multă speranţă, încât, rănindu-l, i-ai ucide surâsul şi puterea parcă neomenească de a străluci.
Trăiesc aceste clipe din prezent cu gândul că nu mai sunt copil. Am trecut la următoarea etapă. Eu aşa simt. Nu pot afirma că am avut cea mai fericită copilărie, dar unicitatea acestei perioade pot spune că nu a trecut nepăsătoare pe lângă mine. Acum, îmi doresc intens să-mi cuceresc interiorul, care se năruie sub greutatea unor fantasme ce i-au fisurat puritatea şi l-au transformat într-un prezent prăfuit de momente dureroase. Simt cum speranţele sunt gata să se transforme în mistuiri ale focului adolescentin. Câteodată, nici măcar razele interminabile ale celei dintâi vârste nu-mi pot orbi aşchiile dureroase ale vremurilor pe care le trăiesc acum. Privesc în jurul meu pe ceilalţi copii. Atât de mult potenţial zace în inocenţă, încât am putea reclădi o lume a zâmbetului veşnic şi a păcii interioare.
Copiii au felul lor unic de a vedea lumea şi sunt singurii cărora nu le e frică de viitor. Nu se gândesc la neajunsurile vieţii, nu se înspăimântă la gândul că poate în ziua următoare nu va mai fi totul la fel. Părinţii au probleme, îşi conturează continuu un zâmbet trist, ştiind că în alte momente nu-i vor putea oferi copilului tot ceea ce îşi doreşte. Nici acesta nu constituie un impediment pentru fiinţele acestea optimiste, care îşi zidesc fericirea pe vise – poveştile în care binele învinge răul –, devenind parte din realitatea lor. Toate gândurile măreţe, toate invenţiile cu adevărat importante au izvorât din sufletul unui copil, care a visat să spulbere imposibilul, demonstrând astfel că evoluţia societăţii depinde de ambiţia visului unui inocent.
Copilărie, ia-mă în mână! Lasă-mă să-mi odihnesc gândurile în palma ta şi să-ţi simt mângâierea şi surâsul! Vreau să-mi hrănesc inima cu iluzia de a nu te fi pierdut, de a alerga din nou pe câmpiile nesfârşite, de a simţi mireasma nucului în care îmi petreceam zilele la bunici şi de a-mi scrie zâmbetele enorme pe cerul tău infinit...
Nu-mi poate cere nimeni să nu mai fiu doar o copilă, să uit bucuria unui vis, să nu mai plâng când dorinţa-mi este ignorată, să nu mai privesc în jur şi să-mi imaginez că există numai bunătate, frumuseţe sufletească şi candoare.
Să fii copil înseamnă să fii tu însuţi, să iubeşti, să speri, să fii fericit, să respiri aerul curat al unei lumi idealizate.
Universul acesta este magic şi misterios. Nu există timp sau spaţiu. Totul se petrece într-un prezent continuu şi într-un singur loc: aici. Până mâine e atât de departe!...
Chiar şi acum, când suspin în tăcere după puritatea şi fericirea acelor timpuri, încerc să evoc exuberanţa copilăriei şi împlinirea sufletească pe care mi-o ofereau peisajele călduroase şi neschimbate ale locurilor de la bunici, pe care le înveseleam dintr-o privire.
Copilăria mea a fost plină de iarbă verde şi de maci îmbujoraţi, de lanuri cu grâu pictate cu nuanţe de galben intens şi râuri cristaline ce-mi mângâiau chipul înflorit de raze solare. Elementul de bază, prietenul meu nepreţuit, a fost reprezentat de nucul din grădină. Acolo mi se părea că sunt mai mare, mai puternică: puteam culege norii, puteam sufla în stelele solitare, puteam chiar să ating soarele, care îmi răspundea cu voioşia ploilor de raze.
Nu au mai existat umbre la fel de frumoase pe pământ! Şi acum le conturez în vise din nori pluşaţi şi le pun pe cerul copilăriei mele pentru a-mi oferi o ultimă speranţă de înviere a trecutului.
Anii trec, dar amintirile rămân adânc încrustate în ecoul sufletului meu. Cu tristeţe în suflet, lacrimile sunt inevitabile când rememorez lumea aceea cu ochii mari, când alergam desculţă prin grădina bunicilor, iar puful păpădiilor mi se părea un tărâm magic unde pluteau stele. Din clipă în clipă, aşteptam să se transforme în zâne, care mă vor învălui într-o pulbere fină de astre şi mă vor înălţa spre noi orizonturi, spre necunoscut.
Surâsul meu acoperea soarele. Preaplinul interior se revărsa în imense clipe de extaz, de fericire, de joc, de iubire, de vise şi de farmece. Libertină, cu o dorinţă veşnică de a mă bucura de tot, nu doream să aud nimic din ce nu-mi plăcea: probleme, frământări, întrebări ale adulţilor care au o obsesie nebună de a-şi complica existenţa. Eram purtată de Ea, de Copilăria mea. Glasul său era asemenea trilului unei păsări însufleţite cu dulceaţa sunetului. Caldă, mieroasă, dulce, surprinzătoare şi veselă. Aşa a fost perioada aceasta: mai preţioasă decât o comoară, mai fragilă decât o floare şi mai bogată decât averea întregii lumi. La fel a fost şi sufletul meu cândva, dar încet, încet, glasul copilăriei s-a stins, rămânând doar amintirea.
Pot spune, cu o tristeţe inevitabilă reflectată în ochii mei adolescentini, că Ea este şuvoiul de apă care izvorăşte limpede şi curat din adâncurile fiinţei şi la care omenirea aleargă fără încetare să-şi potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumuseţe, de perfecţiune. Este o lume plină de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină, care iese din întuneric, nespus de nouă, proaspătă şi uluitoare.
Fiind unica perioadă a vieţii omniprezentă în adâncurile sufletului uman, este, de asemenea, speranţa unor zile mai bune, a unor oameni mai sufletişti şi a unei lumi construită din pace, solidaritate şi iubire.
Fiindcă îmi amintesc cu un dor imens de acele vremuri şi cu o dorinţă nebunească de a mai trăi măcar o dată la fel de împlinită, sunt o adeptă a afirmaţiei lui Ion Creangă: „ Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice...” şi cred că printr-un surâs de copil, lumea poate căpăta noi sensuri, poate avea noi aspiraţii, poate resuscita Copilăria.