Copilăria cu miros de ace de brad

Roşculeţ Ioana-Cătălina, clasa a VII-a
Şcoala cu clasele I-VIII Nr.2 „Ion Heliade Rădulescu”
Urziceni, judeţul Ialomiţa

Multe povestiri ţesute cu vraja gândului plutesc zi de zi printre noi.
În dimineaţa aceea mă simţeam altfel. Un val de căldură îmi invadă sufletul şi mii de sentimente nobile mă purtau către împărăţia aducerii aminte. Deschid fereastra cu speranţa că aerul proaspăt de afară să-mi potolească dorul, dar pala de vânt care pătrunde în cameră îmi răcoreşte sufletul până la limita dureroasă a fragedului sentiment. Vântul nu era vânt, era un murmur de izvor, foşnet de frunze, miros de cetină de brad şi, nu în ultimul rând, era vocea străbunicii mele!
Cu ochii plini de lacrimi, intru în camera părinţilor mei. Îi privesc şi nu pot să spun nimic. Cuvintele nu mai au nici un rost! Plâng şi lacrimile-mi spală obrazul înroşit de emoţie, înnodându-se în barbă!
- O să mergem! spune tati.
Eu dau din cap. Atât! Şi mă întorc în camera mea să-mi strâng bagajul.
Timpul care a trecut până când am plecat mi s-a părut că s-a dilatat într-o clepsidră de cleştar şi nu mai voia să curgă. Acum nu mai are importanţă. Suntem pe drum!
Drumul este lung şi-mi sprijin capul de geamul maşinii. Nici eu nu ştiu de ce, dar în momentul acela simt că aşa trebuie să fac. „Nimic nu este întâmplător” ar fi spus ea, dacă era lângă mine. Ea este străbunica din partea mamei şi toţi îi spunem Maia. O munteancă cu glas de privighetoare, frumoasă foc la tinereţe,… mărturie stau fotografiile îngălbenite de vreme, de unde ne zâmbeşte fermecător o tânără cu părul inelat, ca pana corbului, ce-i atârnă din jos de mijloc, ochii negri pătrunzători, jucăuşi şi gura desenată de condeiul fermecat al unui pictor celebru. Pe sub rochiile vaporoase, lungi, corsetul îi făcea o talie de viespe. Pantofii cu toc, mănuşile şi umbreluţa cu danteluţă erau accesoriile nelipsite. Nu şi-a acoperit capul decât târziu, când a trebuit să o facă! Acum greutatea celor nouăzeci de ani i-a încovoiat puţin umerii, modificându-i statura impunătoare! Faţa brăzdate de riduri nu şi-a pierdut prea mult din frăgezimea şi culoarea de piersică coaptă. Sprâncenele ascund o viaţă de om, o viaţă din care se hrăneau povestirile ei. Cosiţele bogate te duc cu gândul la o fetişcană pusă pe şotii, dacă nu ar fi ascunse sub broboada neagră. Gura nu mai are conturul de altădată. Ochii! Ochii ei spun totul… fericire… suferinţa pricinuită de moartea unicului fiu şi… speranţă! Speranţa că mâine este o zi fericită! Şi cât de fericite a reuşit să-mi facă zilele petrecute în căsuţa mică de la poalele muntelui! Oare i-am mulţumit vreodată? I-am spus că înainte de Crăciun îmi amintesc colindele cu „jos la furca patului, stau doi stoli de porumbei”? I-am spus că este cel mai bun povestitor din lume? Dacă stai şi-i asculţi vorba în timp ce toarce, nu ai mai vrea să pleci niciodată de lângă ea. Parcă şi casa, cu pereţii văruiţi în alb-albăstrui, a căpătat din vraja cuvintelor ei, căci mirosul cu care te întâmpină este unic. Niciodată nu am să ştiu dacă vine de la plantele de leac adunate în saci ţesuţi din fir de cânepă, de la crenguţele de cătină pe care stau înşirate ca mărgelele bobiţe albe şi portocalii, de la ghivecele cu muşcate şi druşaim sau de la colonia cu care-şi stropeşte rufele înainte să le calce! Trebuie când ajung să-i spun toate astea şi multe altele. Trebuie!
Cu mâinile atingând aerul, alergam pe poteca străjuită de brazi seculari, către casa Maiei. Simţeam cum inima-mi bate repede, gata să-mi spargă pieptul, şi am continuat să alerg. Am trecut în fugă pe lângă ferestrele deschise prin care se simţea mirosul unic al copilăriei mele şi m-am oprit o secundă în capătul scărilor mari, de piatră, răsuflând greu. Când am ridicat privirea, am zărit-o. Stătea în scaunul masiv de lemn de brad cu furca în brâu şi torcea. Cum de nu m-a auzit?
- Te aşteptam! au căzut ca un stol de fluturi cuvintele ei. Urcă…
A lăsat furca alături şi m-a strâns în braţe, sărutându-mă pe frunte, aşa cum face mereu. M-a luat de mână şi ne-am dus în spatele casei, de unde începea pădurea de brad şi universul copilăriei mele. Cu capul în poala ei, cu privirea spre cer şi cu mâinile fremătând iarba crudă, am ştiut atunci că vreau să rămân veşnic copil. Citindu-mi parcă gândurile, am auzit-o:
- Nu te teme, frumoasa mea. De tine depinde să-ţi păstrezi vii amintirile împletindu-le în puritatea sentimentelor!
- Te rog, spune-mi despre iele.
- Ielele sunt făpturi feminine supranaturale care beau apă noaptea de prin fântâni şi pe oricine bea după ele „îl pocesc”. Pot să zboare, umblă în cete şi se adună în poieni sau sub anumiţi copaci ca să danseze. Ai văzut tu nucul ăla mare, de-i spune toată lumea nucul Usturoaicei? Acolo, într-o noapte, au venit, cu o trăsură trasă de cai de foc, ielele. Şi au început să cânte un cântec atât de frumos, că nimeni niciodată nu a putut să-l reproducă. Credeau ele că sunt singure, dar un flăcău, pe nume Păun, adormise în căpiţa de fân şi s-a trezit când a văzut ditamai lumina coborându-se din cer. Nu a făcut nici o mişcare pentru că ştia că o să rămână slut dacă-l zăresc. După un timp au început să-şi lepede veşmintele şi să danseze goale, formând un cerc în jurul nucului. Iarba sfârâia sub picioarele lor şi ele tot cântau şi dansau… până când s-a auzit primul cântat de cocoş. Atunci s-au urcat în carul de foc şi au dispărut în pântecele cerului.
- Şi Păun a scăpat?
- A scăpat, dar, ca orice flăcău care-şi pierde minţile la vederea atâtor femei frumoase, a venit în sat şi le-a povestit prietenilor ce s-a întâmplat. Unii l-au crezut, alţii, cei mai mulţi, au râs de el. dar mai auzise în noaptea aia Păun ceva… că ielele se vor întoarce trei nopţi la rând! Aşa că, în seara următoare, a plecat însoţit de toţi care au vrut să-l urmeze şi s-au ascuns în căpiţa de fân. Ielele nu s-au lăsat aşteptate prea mult timp şi au coborât de data asta folosindu-se de aripi… Dar… ia hai să ne ridicăm noi şi să mergem în casă, că doar aţi venit după drum şi trebuie să mâncaţi ceva.
Am urmat-o fără să zic nimic, pentru că ştiam că nu am sorţi de izbândă. Pe sobă stăteau la încălzit oalele de lut pline de bunătăţi. Niciodată nu foloseşte aragazul. Mestecă mămăliguţa… o răstoarnă pe fundul gros de lemn şi o acoperă cu un şervet cusut de ea. Privind-o, nici nu zici că are 90 de ani!
În odaia în care răcoarea se îmbină cu mirosul mugurilor de brad, simt nevoia să mă ascund în plapuma învelită în cearşaful brodat, cu flori de maci şi să meditez la „de tine depinde”… oare ce a vrut să spună Maia? Simţeam cum, în sufletul meu, dorinţa de a rămâne copil prinsese rădăcini. Puteam să mă plimb pe o aripă de vânt şi să descopăr universul desluşit al nedesluşitelor.
Ce este copilăria?… O fantasmă, o floare crudă, pură, care a prins între petalele ei mirosul inconfundabil al adevărului… Pe aripi de vis am ajuns pe vârful unui munte, iar din norii albi, aripi lepădate de îngeri au început să curgă picături de ploaie în care erau oglindite amintirile mele. Nu voiam să atingă pământul de teamă ca nu cumva Uitarea să le facă să dispară pentru totdeauna. Strigam… şi ţipătul se transformă într-o privighetoare care-şi luă zborul către înaltul cerului, încercând să străpungă cu forţa unei săgeţi călite în flăcările iubirii norul din care se revărsau amintirile.
Ploaia s-a oprit la fel de brusc cum a început! Un inorog de argint a venit către mine. Un inorog… numai un copil cu sufletul pur putea să-l vadă! De pe spatele lui cobora o zână tânără care avea faţa limpede ca apa de izvor. Purta o rochie lungă ţesută din petale de trandafiri albi. În cosiţele ca abanosul, împletite de o mână măiastră, erau flori de nu-mă-uita, iar ochii ei negri scânteiau de lumină. Era copilăria! Se îndrepta spre mine şi o lacrimă fină a străbătut obrazul subţire. M-am apropiat timidă şi, cu mâna, i-am şters obrazul.
- Nu plânge! Eu sunt fericită că te-am întâlnit. Voi purta cu mine toată viaţa, imaginea ta! Trebuie să cunosc viitorul, trebuie să văd cum e să fii mare!
Atunci copilăria ridică braţele spre cer şi, zâmbind, îmi spuse:
- Viitorul e în faţa ta, priveşte!
În oglinda din mâna ei nu am văzut nimic în afară de doi ochi negri care cercetau infinitul mărginit de rama aurită. Viitorul? Ăsta să fie viitorul?
O mână asprită de vreme mă mângâia uşor pe păr:
- Soarele o să apună curând şi nu e bine să te prindă asfinţitul în pat. Trezeşte-te!
- Şi Păun? Ce s-a mai întâmplat cu Păun?
- Depinde de tine cum se termină…
atunci am înţeles de ce Maia era cel mai bun povestitor! Toate poveştile ei nu aveau sfârşit. Am strâns-o în braţe şi i-am spus ce voiam să-i spun de la început… şi încă ceva:
- Am înţeles! Viitorul sunt eu!