Povestire

Florian Mara, clasa a VII-a,
Şcoala cu clasele I-VIII „Grigore Moisil”
Satu Mare, judeţul Satu Mare

- Umblă moara, Mărie?
- Umblă şi e mare înghesuială. Macină şi grâu şi secară. Umblă vorba că vor da drumul şi la presa de ulei, mai spre seară. E plin de căruţe care îşi aşteaptă rân-dul. Am văzut oameni din Tămaia şi din Fărcaşa. Totul este să nu se strice ceva la moară şi să se oprească. Au schimbat curelele, au adus noi, din Braşov.
Licuţă nu o mai asculta de mult pe femeie. A înhămat caii şi a tras căruţa lângă talpa casei. A aruncat în căruţă doi saci plini de grâu. Era grâu curat ca aurul. Deşi părea firav, Licuţă urca în pod saci care aveau o majă. A mai luat câteva băcuieţe de grâu de la vecini şi s-a dus la moară.
Era greu să te strecori printre căruţele încărcate şi printre vacile, boii şi caii care suportau cu greu căldura verii. În apropierea treptelor de la moară, era mereu balegă proaspătă de vaci şi de cai. Mocirla amestecată cu balegă mirosea cumplit. Mulţi însă dintre cei veniţi nu luau în seamă acest amănunt.
Când auzeau clopotul de amiază, oamenii îşi desfăceau mâncarea pe scândura de la căruţă, tăiau pâinea, slănina şi mâncau cu mare poftă. Bărbaţii treceau pe la Floarea Ţâlului şi beau câte o sută de ţuică proaspătă, fiartă la pălincia din sat. Înainte de a începe gustarea, oamenii făceau semnul crucii cu mâna peste bucata de pâine. Fiecare era încredinţat că scrijeaua de pâine e dar Dumnezeiesc şi se simţeau datori să mulţumească providenţei pentru tot ceea ce le-a oferit. Din obişnuinţă, se pofteau la masă unii pe alţii, dar fiecare mânca din merindea lui.
Licuţă şi-a dus sacii până aproape de cântar. A observat că nu e singur la moară, fata cu părul castaniu împletit în două cozi lungi venise cu el. S-a furişat pe urmele lui, până lângă maldărul de saci.
Din cotloane nevăzute, plin de făină proaspătă, mirosind a palincă, a apărut morarul, cu şapca pusă într-o parte şi creionul chimic după ureche. I-a făcut din ochi semn lui Valer să măsoare sacii, apoi şi-a luat creionul chimic, vrând să scrie pe saci.
- Nu fircăli sacii, mă răţoiule! i-a spus Licuţă.
Sacii lui Licuţă, ţesuţi în casă de mama bătrână, aveau cusută câte o cruce roşie la gură, prin care se deosebeau de alţi saci.
- Vom măcina toată noaptea, a încheiat Raţu, vino mai târziu!
Fata cu părul castaniu şi ochi negri, despre care lumea spunea că sunt nespălaţi, se uita pe sus, unde se învârteau curelele. Bucuroasă că ştie citi, a descifrat toate lozincile de pe grinzi:
„Luptăm pentru pace!”
„Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”
Ieşit din moară, Licuţă s-a oprit pe la casa fratelui său. Din gospodăria părintească, el moştenise şura. A intrat şi acum să vadă ce mai e pe acasă. În grajd erau nişte cai străini, le-a pus fân în iesle şi i-a mângâiat pe coamă. Caii lui erau în drum.
Văzând că se apropie cu un mort, Licuţă s-a repezit la cai ca nu cumva să se sperie de mulţime. În dreptul ulicioarei, oamenii au lăsat copârşeul pe capre şi au ascultat predica cu învierea lui Lazăr.
Cei de la moară s-au oprit din mâncat, şi-au scos clopurile de pe cap şi au as-cultat predica. Nevasta mortului îşi plângea omul, strigându-şi durerea fără a-i păsa de cei din jur.
Drumeţii îi respectau durerea şi spuneau: „Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace pe Nuţu.”
Amintindu-şi de Nuţu, Licuţă râdea singur. La petreceri, Nuţu de după Baltă cânta toată noaptea „Zărzăreaua”.

„Zărzărea, zărzărea,
Zărzărică-i mândra mea.
Pe la casa mândrei mele Iiionel trecea.
De-aş muri de dor de mure
Nu mă mai duc în pădure…”

Pentru Licuţă, Nuţu nu era mort, era doar un petrecăreţ, un nuntaş. Licuţă îl vedea tăind nuiele din Prundul Cailor ca să împletească coşuri pentru căruţe. Avea tehnica lui specială de-a frăgezi nuielele ca să le poată împleti în forme ştiute numai de el. nevasta lui Floarea îi decojea nuielele pentru a realiza contraste ale împletiturilor. Când avea mai multe coşuri gata îl chema pe Sava, căruţaşul vestit al satului, le încărca în şraf şi le ducea la târg. Ştia că vor veni cumpărătorii devreme, fiindcă mar-fa lui era de calitate. După vânzare, se întâlnea cu cei care au cumpărat de la el la „Coroana de Aur”, unde beau aldămaşul. Îşi făceau urări de sănătate, noroc şi trăinicie a coşurilor.
Nuţu nu se întorcea acasă cu mâna goală. Nevestei îi lua de la târg aţă de cusut, „Sali-cali”, vopsele, drojdie, zahăr „vanilat”, nasturi, elastic; copiilor le aducea mărgele din turtă dulce, rahat colorat, halva şi bomboane acrişoare. Cumpărăturile le punea într-o traistă care avea cusături în cruci şi era tivită cu colţuraşi. Banii cei mari îi netezea şi îi aşeza într-un buzunar special al curelei late. Sticla cu şliboviţă o ducea în mână. Ca să nu-l bată soarele, îşi trăgea clopul de paie pe ochi. Când venea singur, cânta sau fluiera. De departe striga, îl striga pe podar.
Cu mânecile suflecate, podarul ieşea din casa podului, dezlega podul şi-l trecea de partea cealaltă. Nuţu îi întindea sticla cu şliboviţă şi îi dădea să rupă din traistă franzelă rumenă…
Licuţă zâmbea cald acestor dragi amintiri legate de prietenul său de după Bal-tă.
Din căruţă, Licuţă observase că un flăcău se tot învârte pe lângă caii din grajd, îi ţesăla, le împletea cozile, vorbea cu ei. Tânărul stăpân al cailor venea să adape caii, fiindcă o văzuse pe Măricuţa, fata frumoasă de lângă moară. Terminase de curând clasa a patra şi se pusese tăbliţa în gardul de nuiele şi lângă tăbliţă a pus şi condeiul. Le-a uitat pentru vecie acolo.
Şi fata îl zărise pe chipeşul flăcău care îşi adăpa des caii. A aflat că îl cheamă Niţă şi că venise de departe să macine. Niţă uitase de rândul de la moară şi de sacii mulţi pe care-i avea în primire şi gândul îi era numai la fata cea frumoasă care îşi scosese rochiile la aerisit. Le înşirase pe mai multe umeraşe. Trecătorii le numărau… douăsprezece, treisprezece… Grijulie, fata nu şi-a adus afară rochia cea nouă, pe care urma să o îmbrace de sărbătoarea Sfintei Mării. Ca să o îmbrace, fetei îi lipseau şosetele bej, dantelate.
Măcinând zi şi noapte, grămezile de saci s-au micşorat şi oamenii, bucuroşi, plecau acasă cu făină nulaşă, pentru cozonaci, făină de-a doua, pentru pâine şi făină roşie, pe care o puneau în amestec pentru animale.
A plecat şi Niţă în satul său, cu carul încărcat de făină proaspătă. Caii erau să-tui, hamurile erau unse ca să strălucească, cozile cailor împletite, iar zurgălăii frecaţi cu postav aspru ca să strălucească.
Cu chipul frumoasei fete întipărit în adâncul inimii sale feciorelnice, Niţă a dat bice cailor şi, cu faţa îmbujorată, a plecat în lumea lui. N-a mai trecut pe la moară…

După câţiva ani, frumoasa fată, măritată departe de moara copilăriei sale, a adus pe lume un băiat frumos, căruia i-a pus numele Niţă.