O lume de îngeri

Linea Cezar-Eusebiu, clasa a VIII-a
Grupul Şcolar Agromontan ”Romeo Constantinescu”
Vălenii de Munte, judeţul Prahova

Lacrimi...
De undeva, din cerul eternului, îngerii plâng cu lacrimi de tristeţe. Până şi ei, cei care alină în cântarea lor sufletele rătăcite ale muritorilor, suspină de pe catapeteasma raiului, până şi ei. Atât de puri, cu zâmbetul lor divin şi forma perfectă, se îm-brâncesc în joacă pe altarul mirificei nopţi. Se ating, îşi dezvelesc penele aripilor dumnezeieşti şi, melancolici în căderea lor, ating pământul. În acel loc se nasc les-pezi funebre, ce prin duritatea lor comunică moartea unui suflet pustiu, ce în reveria lui s-a prăbuşit. Atunci cuprins de remuşcări încerci să strigi îngerii care, concentraţi la jocul lor perfect, nu bagă de seama câtă suferinţă este pe pământ. Mii de lacrimi curg pe lespedea creată. Îngerul s-a ridicat, dar mormântul a rămas, împresurat de flori şi gânduri eterne, aripa i-a înălţat trupul, iar întunericul i-a luat locul. Jocul s-a reluat, moartea a mai făcut o victimă. Cât de trist!
Mă joc impertinent cu vorbele, atribui înţelepciunii gânduri morbide şi raiului paloare cadaveristică, dar constat că, de fapt, crucea din faţa mea plânge cu lacrimi de sânge. Picătură după picătură, sentiment după sentiment smuls din inima mea de copil credul şi pierzania speranţei. Nu sunt binecuvântările unei biblii întunecate, ci sunt trăirile unui suflet ce a murit în faţa mea. L-am privit odată în ochi şi mi s-a părut că a zâmbit, că radia a farmec şi a frumos, că atinsese în zborul lui măreţ jocul îngerilor. Dar ajuns acolo l-am văzut arzând, incendiat de lumina purificatoare şi nu am ştiut ce să-i fac. Şi m-am mirat... a căzut. În locul lui a ţâşnit un izvor, urmă că nu a fost împlinit. Numai aşa va putea împlini sufletele încarnate, care în setea lor pro-fundă, ţinuţi de mână de alte suflete sentimentale, îşi vor spune povestea la geana lacrimii lui.
M-am întristat când l-am văzut pentru că-mi aparţinea, era sufletul meu. Atât de mult am ţinut la el încât i-am dat drumul către îngeri. Ei însă nu l-au văzut, şi l-au lăsat pustiit să ia foc. Mi-am simţit trupul greoi, clocotind în abisul realităţii, m-am tre-zit la realitatea în care trăiam. De acum, pentru mine, lumea de dincolo nu mai exista. Sufletul nu mai putea ajunge acolo unde îi era menirea, iar eu eram doar un cadavru. A fost prea impertinent şi eu prea credul că-l pot face fericit, părăsind trupul chircit de durere. El doar a murit... eu doar m-am născut.
Este seara şi făuritorii cu aripi de lut au sosit. Cerul plin de stele a devenit platoul de joacă al copiilor lui Dumnezeu. Îi privesc cu lacrimi în ochi. Sunt atât de frumoşi, dar parcă prea întunecaţi. Reverenţa lor îmi cutremură nedefinitul interior, dar nu le pot vorbi. Ridic un deget şi încerc să unesc traiectoria pe care o descriu, şi m-am înspăimânt. Steaua întoarsă le venerează jocul copilăresc. Sunt cutremurat, mă simt din ce în ce mai mic şi cu muţenia mea încerc să refac o veche rugăciune de Tatăl Nostru. Nu am putut, deja era prea târziu. Îngerii mă chemau la dans; mă puteau vedea şi-i puteam auzi. Chiar îi înţelegeam. „Nu te teme” mi-au spus, noaptea este ziua ta. Sufletul tău a murit pentru a ne vedea pe noi. Nu-ţi fie frică, e deja prea departe de tine pentru a te privi acum. Vino să ne jucăm în împărăţia de dincolo. Mai mult îndurerat decât uimit, le-am răspuns:
“Nu pot merge cu voi. Locul meu este aici aşa că visul vostru a luat final în această secundă diabolică. Fugiţi acolo unde soarele este prefăcut în lună, sentimentele în umbre şi crucile în stele. Lăsaţi-mă în pace.”
Cimitirul pe al cărui pământ m-am născut a devenit pustiu. O tăcere binecuvântătoare liniştea sufletele adormiţilor, în timp ce îmbătrânitul suflet de copac mă privea ascuns. Eram bine şi contemplam această nouă lume cu izvorul nesecat de curiozitate. Era o lume ce doar acum o descoperisem, o binecuvântare din partea Tatălui îndepărtat, ce a ştiut să ascundă farmecul divinităţii şi adevărului. Ca o alintare pierdută, în minte mi-a venit un refren de suflet, „singur voi afla ce va fi cu viaţa mea de acum ”, un refren venea de undeva din acest paradis pustiu... şi am mers în cău-tarea lui.
Sus, deasupra norilor, zorii unei zile noi pictau în reverie cerul morbid. Culoarea îl făcea să renască din durerea săvârşita de îngerii nesomnului, iar puritatea năştea noi sentimente pe faţa înmormântatului cimitir sufletesc. Negrul cadaveristic al nopţii îşi înceta treptat existenţa, trăgând cortina asupra deziluziei şi visării. Noul va schimba ceva...
Cerul mântuirii a luat naştere din demonicul final, născând adieri de vis. Cân-tecul şi-a făcut treptat simţită prezenţa, amintindu-i sufletului meu, pierdut acum prin fum, de vremuri risipite în trecut, atunci când simţeam că pot desluşi versurile soarelui şi mă pot îmbăta în albastrul mării cerului, când mă simţeam furat de privirile naturii şi iubit de valurile măreţe ale florilor. Toate acestea pot renaşte din viersul cântecului, dar nu pot fi retrăite. Sufletul meu este deja prea departe, iar eu sunt doar aici...
Un cor angelic cânta deasupra capului meu, un cerc perfect. În mijlocul lui două aripi aminteau de răstignire şi de iubire, de esenţa unui sentiment adevărat ce odată îmi dădeau puterea de a mă crede nemuritor, de starea mea de atunci. I-am privit şi m-am minunat. Erau ei, îngerii păzitori... Deasupra fiecărui mormânt stătea câte unul, semn că moartea nu i-a putut despărţi de protectorii lor. Toate lăcaşurile somnului erau vegheate de astfel de îngeri, fără ca vreunul să-şi părăsească locul, dar undeva, sprijinit de un copac, unul plângea. Era atât de trist şi de decolorat, încât m-am întrebat „dar cu El ce este?” Toţi împliniţi, numai el abandonat de această perfecţiune... şi m-am apropiat. L-am atins şi i-am mângâiat genele răpuse de lacrimi, îngenunchindu-mi trupul în faţa lui. Nu a vrut să mă privească. În mâini parcă ascun-dea ceva, un obiect ce emana lumină şi puritate, dar îl ţinea strâns, parcă îi era frica de cei ce-l înconjură. I-am vorbit, dar nu m-a ascultat. Parcă singura lui preocupare era acel bulgare de lumină din mâna. “Ce este înger pierdut?” La auzul propriei mele întrebări, trupul a început să emane căldura, trupul ce-mi devenise îngheţat după noaptea delăsării. Simţind că ceva nu este în regulă, divinul şi-a întors privirea către mine şi mi-a întins mâinile. Le-a desfăcut încet, asemeni unei turturele ce-şi întinde aripile înainte de zbor, şi mi-a oferit acea scânteie. Mâinile mele pe loc au reînviat pipăind un nedefinit arzător. În palma-mi trăia acum sufletul, esenţa ce fugise spre libertate, dar care murise incendiată de morbizii diavoli. Un înger mi-a oferit ceea ce pierdusem, un suflet a oferit un suflet unui trup rupt de el însuşi... şi am zâmbit. Curios, nemuritorul din faţa mea şi-a încetat plânsul, a suspendat melancolia în sfere îndepărtate, şi a început să surâdă, ştiind în sfârşit că făcuse un bine, asemeni unui copil uimit de o nouă jucărie. Şi atunci l-am auzit: „m-ai eliberat”, dar oare nu eram eu cel cu adevărat eliberat? Sărutul lui mi-a atins inima, iar buchetul mic de lumină din mâna mea a atins incandescenţa. Cu o uşoară ezitare, privind la mâinile mele mai mult arse, mi l-a luat, l-a mângâiat fin şi l-a rebotezat în interiorul meu... Am închis ochii şi mi-am ridicat vederea spre acel ceva ce se schimba în mine. Pe retina memoriei, fiinţa iubită zâmbea şi mă aştepta acolo. Dar era totuşi prea departe, parcă ceva ne despărţea şi nu ne puteam mişca. Acel ceva era, de fapt, o amintire reactualizată în trup, a unui suflet visător şi hoinar...
Singura speranţă o constituia îngerul din faţa mea, cel care m-a ajutat să-mi revin din lumea paralelă şi să retrăiesc ca om, nu ca muritor. Ochii mei, poate prea obosiţi, nu au mai putut contura figura angelică ce mi-a surâs şi mi-am îngenuncheat inima în mocirla cimitirului. Ecoul dansului încă se mai auzea în cer, dar acum era presărat de nemurire, de veselie, de parcă un nou înger a revenit în grupul lor, iar acum o petrecere i se închina... Singur... devenisem singur într-o lume pe care o ştiam de mult, fără acei morbizi şi iubitori îngeri, ce-mi schimbase interiorul zdruncinat de plecări. Mă simţeam complet izolat de cele două lumi ce mi-au oferit posibilitatea de a le cunoaşte. Sunetul zglobiu în veci se va face auzit, dar mulţi nu-l pot percepe, fiind preocupaţi cu alte lucruri mai importante.
Când mă gândesc şi acum mă apuca dorul de imaginea aceea pe care am putut să o văd schimbată, să-i văd lacrimile devenind surâs şi aripile născându-se din abisul prăbuşirii. Atât de pură şi de fermecătoare, adunată din veşminte de iubire şi cristale de lumină. Aşa arăta... dar niciodată nu mi-a mai zâmbit. Să-mi înalţ din nou sufletul în ceruri pentru a mai muri o dată ? Poate în felul acesta o mai pot vedea, cine ştie!... Dar acum mi-e prea somn pentru a-i mai concepe imagini. Cert este că ea trăieşte prin mine, iar eu prin acea secundă în care am văzut-o trăind, sub trup de nemuritor ca un om obişnuit, simţitor, nepăsător de ceea ce se întâmplă în jur şi cu o rază poate de iubire în suflet. Ea însăşi este un suflet printre oameni şi tocmai de aceea este aproape imposibil de a o vedea.
Străzile fericirii mi-au oferit în doar o zi prilejul de a vedea, de a simţi şi de a atinge două lumi create pe aparenţele reale ale prezentului în care respiram. Ziua şi noaptea, viaţa şi moartea, destinul şi tragicul. Lumea nouă va aştepta cu siguranţă, mântuită pretutindeni de îngeri. Nu contează culoarea lor, pentru că de fapt ei nu sunt noi, iar noi nu vom putea niciodată atinge perfecţiunea lor, oricât de mult ne-am identifica cu ei. Voi aştepta acel moment în care, cu siguranţă, mă voi putea juca şi eu...