Dincolo de mentalitatea mea

Necşuliu Laura-Iuliana, clasa a VIII-a
Liceul Teoretic
Lădeşti, judeţul Vâlcea

„Am văzut un nor mic, mami. Îl ţinea un om în mână şi muşca din el. Mami, vreau să ajung şi eu la nori, ca acel om. Vreau să-l ating şi să-l simt. Mami, spune-i să nu-l mănânce pe tot, să-mi dea şi mie măcar puţin…” Asta e una dintre puţinele discuţii pe care mi le amintesc din toată viaţa mea în care nu sunt întrebări. În rest, discuţiile mele se pot descrie printr-un interogatoriu plictisitor de copil neajutorat, care aşteaptă o lămurire pentru fiecare obiect. M-am gândit că poate sunt prea analitică, că poate mintea mea vrea să ştie mai mult decât ştiu alţii, poate eu sunt mult mai inteligentă şi din cauza asta pun atâtea întrebări. Însă seria imensă de întrebări înce-pe de obicei, cu absurdităţi. La început mi se părea că sunt întrebări greoaie pe care nimeni nu mai are curajul să le pună, pentru că le este frică de adevăr, dar acum sunt doar întrebări prosteşti pe care ştiu că le-am mai pus, cred că subconştientul îmi dictează asta, dar pe care le tot repet. Niciodată nu le ştiu răspunsul…
Într-o zi, mama a venit lângă mine, s-a aşezat pe pat şi a început să-mi povestească despre o mare facultate în străinătate, că am luat bursă acolo şi că sunt pe primul loc. Vroiau să mă duc neapărat pentru că nu vroiau să piardă o asemenea studentă. În străinătate, unde mereu e cald şi aş putea să stau în fustiţă de câte ori aş vrea. Ar fi frumos. I-am răspuns: „Da, mami, o să fie minunat”… Pe faţa ei s-a văzut un zâmbet ciudat.
Peste câteva zile, când eram în bucătăria noastră călduroasă, am întrebat-o: „Mami, când o să plec la facultate? Când o să-mi trimită scrisoarea de acceptare? Mi-am cumpărat foarte multe fustiţe, am de toate culorile, o să port una în fiecare zi.” M-a privit şi în ochii ei se vedea o ciudată tristeţe, apa începuse să-i năpădească ochii, însă nu a lăsat-o să-i curgă pe obraz. M-a luat de mână şi s-a uitat adânc în ochii mei: „Erica, sunt sigură că întârzie puţin. O să aşteptăm şi o să sperăm, doar asta putem face.” S-a ridicat şi şi-a continuat treaba uitându-se din când în când cu coada ochiului la mine. Eu stăteam liniştită pe scaun, nemişcată. Peste câteva minute m-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă. Nu ştiam unde o să mă duc. Am deschis uşa şi eram în faţa unei mări. Am făcut sfioasă primul pas pe nisipul fierbinte. Era minunat. Stăteam întinsă pe nisipul cald şi îmi plăcea la nebunie. În faţa mea se întindea infinitatea de apă. Oare poţi şti cu exactitate cât de multă apă se află în mare? Oare ce sunt peştii? Oare de ce sunt singură aici? De ce nu mai e nimeni lângă apă? Doar mie îmi place căldura şi soarele şi viaţa plină de lumină?...astea sunt întrebări pe care mi le pun mereu, însă acum, oameni au început să vină de peste tot. Parcă îmi auziseră gândurile. În dreapta mea doi tineri se sărutau şi se priveau în ochi. Din când în când zâmbetul ei parcă îi lumina faţa băiatului. Stătea întins deasupra ei ajutându-se de cot şi cu cealaltă mână o ţinea în braţe. Vedeam cât de fericiţi sunt ambii. Oare eu m-am simţit vreodată aşa cum se simte ea acum? Nu. Eu nu am simţit niciodată răsuflarea unui băiat atât de aproape de a mea. Tristeţea începea să mă domine. De ce nu am avut până acum niciun băiat lângă mine? Sunt urâtă? Oare o să mă iubească vreodată cineva? O invidiez pentru ceea ce are? Da, o invidiez pentru frumuseţea ei, pentru graţia cu care se mişcă, pentru zâmbetul dulce, pentru mâinile atât de pure şi de albe. Îmi place la nebunie cum mana ei stă liniştită pe spatele lui. Şi cum el se bucură de asta. O priveşte cu dorinţă şi ardoare, ar vrea să o domine, însă ea e mult prea sigură, mult prea independentă ca să se lase condusă.
M-am ridicat nervoasă şi m-am îndreptat spre ei, am început să ţip şi să dau cu picioarele, însă, când am luat-o de mână pentru a o trage puţin mai departe de el, s-a transformat în nisip. Vroiam să o mutilez, să nu mai fie frumoasă, să nu se mai mişte... îi uram zâmbetul, ochii, corpul pentru simplu fapt că eu nu le aveam.
Nu îmi mai amintesc decât că mama şi sora mea încercau să mă calmeze. Mă ţineau de mâini, dar eu dădeam din picioare. Urlam, ţipam, mă zbăteam… de ce fac asta? Îmi ziceam că trebuie să mă opresc, dar nu putem. Pur si simplu corpul nu mă asculta.

10 aprilie. Afară e destul de cald. Doar vântul bate uşor, atât cât să mişte crengile copacilor şi să le trezească la viaţă. Mami se auzea în bucătărie făcând mâncare, iar Ema, surioara mea, se uita la televizor. Eu stăteam pe pat. Nu mă gândeam la nimic. Nu îmi imaginam nimic... doar aşteptam ceva ce ştiam sigur că nu va veni niciodată.
Sună telefonul, iar Ema răspunde. Oare ce se întâmplă? De ce râde aşa fericită? Mă ridic uşor şi mă aşez pe canapea, chiar lângă ea. Se auzea o voce ciudată. „Păi, şi ce crezi că s-a întâmplat până la urmă? A ajuns acasă?” „Nu ştiu, însă am vorbit cu ea şi râdea într-una. I se părea chiar amuzant. A fost destul de drăguţ. Dacă ai fi văzut cum a căzut, sigur ai fi râs şi tu”. A urmat un mic surâs din partea amândurora după care vocea din telefon a reluat convorbirea. „Ema, aş vrea să ne întâlnim. Cred că am început să simt ceva mai mult pentru tine. Vino zilele astea pe la noi. Ne strângem mai mulţi prieteni. O să fie distractiv!”. Ea nu a zis nimic, doar tăcea şi se uita în gol. M-am întors şi într-un moment i-am tras telefonul de la ureche şi am început să râd zgomotos. Mult prea zgomotos. Aruncam cu vorbele şi îmi dădeam seama că nu fac bine, însă nu mă controlam. Începusem cu jignirile şi cu vorbele urâte. Vorbeam despre sânii mei, despre fundul Emei şi despre intimităţi pe care le transformam în glume de prost gust. Nu a durat decât un minut, poate chiar două… în timpul ăsta ea se pusese pe plâns şi încerca să-mi ia telefonul, însă eram mult prea puternică pentru ea. A venit mama şi împreună cu un bărbat, pe care nu prea îl cunoşteam, m-au stăpânit. Am simţit o mică înţepătură şi m-am cal-mat. Nu mai gândeam nimic acum. Doar priveam la Ema cum plângea şi vorbea cu mama, însă nu înţelegeam nimic din ce ziceau. Nu mă interesa.
- Mamă, o să mă duc pe la Ionuţ zilele astea. M-a sunat ieri şi mi-a zis că vrea să îmi cunoască surioara. Nu-l interesează cum e.
- Draga mea, ar fi minunat să mai iasă din casă, însă va trebui să ai grijă. O să fie aşa cum o ştii. S-ar putea să se întâmple unele chestii. Doar să-i spui asta.
- Da, mamă. Nu mă interesează. O să înţeleagă.
Asta e toată discuţia pe care am auzit-o. Oricum, era vorba şi despre mine. Eram pusă chiar lângă Ema. Era minunat. Însemna că începusem să cresc? Peste câteva zile Ema şi mama au venit la mine şi mi-au explicat că, dacă vreau, pot să mă duc la o întâlnire cu nişte prieteni, că pot să mă îmbrac cu fustiţa albă şi că trebuie să fiu cuminte. Îmi spuneau toate astea şi multe altele pe un ton cald. Cu fiecare vorbă avea din ce în ce mai multă speranţă. Vedeam asta în ochii mamei. Ştiam că nu trebuie să greşesc. Nu înţeleg multe, chiar foarte multe. Oare ce se întâmplă cu mine? Nu îmi amintesc decât o mică parte din viaţa mea. Oare de ce?
În două ore eram aranjată. Eram frumoasă? Cred, nu sunt sigură. Nu ştiu ce înseamnă să fii frumoasă. Niciodată nu am fost şi nici nu o să fiu o femeie frumoasă. Nu o să fiu nici măcar femeie.
Mama ne-a chemat un taxi. Era atât de galben şi ciudat! De mult timp nu mai văzusem un taxi. Nu mai ieşisem de mult timp din casă. Deşi, dacă stau să mă gân-desc, nu ştiu cum se măsoară timpul. Sunt sigură că nici voi nu puteţi să-l măsuraţi. Am pornit spre întâlnire. Zburam pe lângă blocuri, pe lângă oameni. Erau îngrijoraţi, trişti, fericiţi… le înţelegeam toate gândurile, le vedeam temerile. Mie nu îmi era teamă, nu eram fericită. Tu ai fost fericit? Ştii când s-a întâmplat asta? Cred că dacă poţi conştientiza pe deplin acel moment, nu mai eşti fericit, pentru că momentele de fericire sunt prea preţioase ca să te întrebi banalităţi. Trebuie să profiţi de fiecare sentiment şi să te bucuri pe deplin de el.
Parcă eram într-un carusel în acea maşină. Eram un copil de cinci ani ce încerca să se confunde cu lumea, ce încerca să se piardă în societate, ce vroia doar să aibă locul lui. Vroiam doar ca lumea să nu se mai uite ciudat la mine şi să nu mă mai simt inutilă.
Lumea de afară devenise un circ. Totul era colorat. Elefanţi imenşi treceau pe lângă noi. Mimii se prosteau pe alocuri. Era unul care încerca să imite un frizer. Era destul de ciudat, însă era perfect.
- Erica, haide să mergem. Am ajuns.
Am coborât uşor din maşină. Îmi amintesc şi acum clipa aia de parcă ar fi fost ieri. M-a marcat. Poate tu ai fi regretat în locul meu că nu ai rămas acasă atunci, însă eu mă bucur că am luat hotărârea aia. Măcar se întâmpla ceva nou în viaţa mea. Nu mai era totul monoton.
Eram în faţa unei uşi masive din lemn. Superbă. Ema a sunat, iar peste puţin timp uşa s-a deschis. Se auzea muzică. Am intrat. Nu era o cameră prea mare. Era o cameră de primire cu o canapea albă şi două fotolii. O măsuţă mică încerca să facă faţă greutăţilor ce o dominau. Sticle de suc şi fursecuri, băutură şi ţigări. Ionuţ a fost cel care a deschis uşa. A sărutat-o uşor pe obraz pe Ema. Când m-a văzut, a rămas pentru un moment blocat. S-a uitat la mine ciudat. E tot ce pot zice. Nu ştiu ce aş fi putut citi din privirea lui, însă sunt sigură că dacă m-ar fi dus capul, aş fi prevenit mul-te.
- Măi Ema, nu ştiam că este mai mare decât tine. Ei bine, putem să spunem că petrecerea a început.
- Doar arată mai mare decât noi, Ionuţ. Nu e aşa simplu.
- Aha… stai liniştită, Ema. Las-o să se cunoască cu prietenii mei…
Mai erau cu noi încă trei băieţi şi o singură fată. Stăteam pe canapea. Eram sfioasă. Promisesem că o să fiu cuminte şi trebuia să fac asta. Trebuia să-mi stăpânesc mintea. Cred. Nu înţelegeam nimic din ce vorbeau.
Nu ştiu cum s-a întâmplat, însă un băiat a venit şi s-a aşezat lângă mine. Stăteam chiar pe canapea lângă Ema şi lângă Ionuţ. Îmi treceam mâinile prin păr. Îmi făceam codiţe. Îi priveam pe toţi neîncrezător şi parcă auzeam voci. Vorbea cu mine, însă eu doar îl ascultam. Îl cheamă Marius. La un moment dat m-a întrebat „Am înţeles că te numeşti Erica. Haide, ia un pahar cu suc. Sau poate vrei bere…”, „Nu, nu vreau nimic. Nu o să vă las să mă otrăviţi. Ştiu că ai pus ceva în acel pahar şi că vrei să-mi faci rău”. Spusesem asta pe un ton atât de serios şi rece, răstit, încât au început să şuşotească, să râdă în sinea lor. „Ce ciudată ne-ai adus aici, măi Ionuţ’’. El s-a uitat o clipa la Ema: „Într-adevăr ciudată…”
Am plecat de acolo tot în seara aia. Nu ştiu cât timp a trecut. Nu făcusem nimic foarte ciudat. Nu fusesem rea. Cred că eram bucuroasă. Am ajuns acasă şi am adormit.

În vara aceluiaşi an, pot să zic că totul s-a schimbat... însă nu atât de mult pentru mine, cât pentru cei ce-mi erau alături. Din momentul când am plecat de la acea mică petrecere, mai mult o întâlnire în grup, mă gândeam la acele clipe de câte ori mintea îmi permitea acest lucru, de câte ori eram aici şi nu pluteam. Îmi reluasem de destul de multe ori imaginile, încât retrăiam şi ultima respiraţie a fiecăruia, şi ultimul sunet îl puteam reproduce perfect, iar asta îmi plăcea la nebunie. Nu îmi pot aminti viaţa, nu pot să plutesc pe cursul vieţii mele, nu îmi pot vedea greşelile sau clipele de fericire, momentele grele. Nu mă pot privi, nu mă pot admira sau urî, nu pot să zic „Îmi pare rău” pentru că nu sunt conştientă de acţiunile mele şi nu le înţeleg aşa cum tu o faci, aşa că spune cuvintele astea cât de des poţi si bucură-te că o faci. Sunt doar mici fragmente, atât. Piese de puzzle pe care le pierd întotdeauna pe rând, pe care nu le pot avea decât simultan, şi astfel niciodată nu am putut termina puzzle-ul.
Când eram acolo, la Ionuţ, a spus ceva care mi-a atras atenţia… ceva ce nu puteam înţelege. Era destul de fericit pentru afirmaţia sa „Viaţa e o curvă”. Nu ştiu ce înseamnă asta. Ce e cuvântul ăla ciudat? Ce înseamnă să fi o curvă? Auzisem asta odată la televizor, iar mama a spus ceva dezaprobator cu privire la persoana căreia i se atribuia termenul. Nu am vrut să întreb atunci. Ei înţeleg cuvântul acesta, dar eu nu pot. Nu înţeleg cum e să fii hoţ, nemernic, cerşetor, criminal. Toate astea te fac un om cu o mare cădere în societate, cădere la care unii nu pot rezista.
Zilele trecute am văzut un caz la televizor despre o tânără superbă care s-a sinucis. Era deşteaptă, frumoasă, avea bani, putea gândi normal şi cu toate astea nu a rezistat acelei căderi în societate. Oare eu de ce rezist? Sau poate, eu nu pot să cad mai jos decât acum… eu sunt doar compătimită, şi urăsc să mă compătimească cineva. Prefer să mă urască, însă nu au de ce să facă asta. Pe lângă acea tânără nici nu m-aş vedea… dacă aş fi fost eu cea care m-aş fi sinucis, nimeni nu ar fi vorbit despre asta la televizor. De ce? Pentru că eu nu sunt frumoasă ca ea? Oare nu am aceleaşi sentimente? Oare inima ei ar suferi mai mult decât a mea?... uof… am obosit de la atâtea întrebări şi nici nu îmi mai amintesc… am pierdut deja piesa pe care o aveam...

„Mami, vreau să port fusta cea roşie azi”, „Ema, nu poţi face asta. E a surorii tale!”, ”Dar ea nu o mai vrea, ai văzut că îi stă oribil!”, „Da Ema, ai dreptate. De ce să stea în dulap sau să o poarte ea? O să se facă de râs. M-am săturat să râdă lumea pe la spate”… asta a fost o altă discuţie imaginară dintre Ema şi mama. Însă atunci nu ştiam asta. M-am repezit la ele. I-am tras fusta din mână Emei şi am împins-o cu putere. A căzut şi s-a lovit la umăr. Mami a încercat să mă oprească. Era în spatele meu. Când m-am întors am lovit-o destul de tare. I-a curs sânge pe nas şi s-a lovit la cap. În timp ce căzuse se lovise de un scaun. Eu ţipam şi plângeam… am spart oglinda şi am aruncat cu ceasul preferat al mamei în televizor… ar fi fost destul de rău, însă a venit iar acel om, pe care nu-l cunosc, nu mi-l pot aminti, ştiu doar că e înalt şi foarte puternic, şi m-a cuprins în braţe. Mă ţinea de mâini. Mama s-a ridicat, a plecat un minut şi când s-a întors am simţit din nou acea înţepătură… asta e ultima scenă pe care mi-o pot aminti din acea întâmplare.

„Erica Cristina Ungurescu
5 septembrie 1983 – 21 iunie 2008
În memoria a aceea ce a fost şi va fi mereu pentru noi.
Nu te vom uita niciodată. ‘’

21 iunie. Era o zi superbă. Soarele strălucea cum niciodată nu o mai făcuse. A sunat telefonul, iar Ema a răspuns fericită. Era Ionuţ. Vroia să se întâlnească din nou şi vroia să mă ia şi pe mine. Pe la opt fără ceva am plecat spre ei. Eu eram îmbrăcată într-o pereche de jeanşi, iar în sus aveam o bluză de in albă… era minu-nată.
În cameră era aceeaşi atmosferă. Aceleaşi persoane. Era şi Marius acolo. Se uita la mine. Ne-am aşezat pe canapea, iar în scurt timp atmosfera a început să se încălzească. Ema băuse câteva pahare. Eu stăteam locului şi mă jucam cu părul. Aveam o privire bolnavă. Nu prea înţelegeam multe, ştiu doar că Marius stătea lângă mine, mă tot ruga cu ceva de băut, cu aceeaşi băutură din care băuse şi el. Am luat câteva guri şi începusem să râd prosteşte, nu mă mai controlam. În scurt timp Ionuţ a adus nişte prafuri albe. Se apropiau de ele şi le trăgeau pe nas. Habar nu aveam ce sunt alea. Toţi începuseră să se simtă în al nouălea cer. Luase şi Ema. Era cu Ionuţ. Au plecat într-o cameră, însă nu mi s-a părut nimic anormal. Marius îmi povestea despre praful miraculos. Îmi spunea că ar trebui să încerc, că e dulce şi că are mii de sclipiri prin el... iar eu, eu am căzut în jocul lui de cuvinte. Nu era mult prea greu. Nu gândeam. Nu ştiu cum e să gândeşti, însă cred că e destul de interesant.
Am plecat şi noi spre o altă cameră. A deschis uşa… era destul de întuneric. Decât că pe geamul de la uşa care dădea spre balcon intra puţină lumină. A început să mă sărute, să mă mângâie… m-a sărutat pe gât. Ne-am aşezat pe pat şi a început un joc de atingeri. Mâinile lui mă cuprindeau cu hotărâre. Îl simţeam cu adevărat. Îmi plăcea la nebunie. Era interesant. Mi-a dat jos bluza albă şi a aruncat-o lângă pat. Mă uitam cum cade uşor, cum comunică cu universul ca să o sprijine şi să o ajute să cadă lin pe podea. Aveam pe mine un sutien alb. Aş fi continuat acel joc. Însă mâna lui s-a îndreptat spre nasturii de la pantaloni. Cred că m-am speriat. L-am împins şi am fugit spre uşa de la balcon. Nu ştiam ce se întâmplă. Mintea mea privea cum bluza căzuse pe podea. Reînviam imaginea iar şi iar. Vedeam cum plutise. Îi vedeam graţia şi delicateţea cu ajutorul cărora căzuse atât de liniştită pe podea. Parcă scăpase de corpul meu şi era fericită că poate să se mişte liberă fără să o mai oprească nimic. Eu puteam să fac asta? Încercam să mă trezesc şi să-mi dau seama că Marius vine spre mine. Vorbea ceva, nu îmi amintesc niciun cuvânt. A vrut să mă tragă spre el, însă m-am retras doi paşi. Am privit în spate şi am văzut cerul. Eram la etajul opt, cred. Era doar aer, atât. Am deschis uşa şi am ieşit pe balcon. Vântul de iunie îmi atingea pielea. Mi-am deschis braţele în lături. Simţeam că zbor. Vroiam să plutesc deasupra întregului oraş. Marius era chiar lângă mine. Încerca să-mi explice ceva… începuse să se enerveze şi îi auzeam glasul rece şi ferm. M-am aplecat peste balustradă şi mi-am dat drumul în gol. Pentru o secundă a fost fascinant. Aerul se dădea din calea mea de parcă îmi era inferior şi nu putea nici măcar să-mi stea în cale. Simţeam că sunt tot ceea ce vreau. Atunci m-am simţit cu adevărat frumoasă, inteligentă… şi pură. Însă eu nu am fost aşa uşoară ca bluza albă de in…
Schizofrenia este o denumire a unui grup de boli mintale. În urma unor probleme ce nu permit creierului să se oxigeneze şi să se dezvolte normal, pe par-cursul a nouă luni, timp în care copilul stă în pântecele mamei, pot apărea aceste boli. Copiii ghinionişti pot păţi asta. Ei bine, eu nu am fost niciodată prea norocoa-să…
În mintea mea, totul a avut o altă semnificaţie. Creierul meu nu funcţionează ca al tău. Eu văd lucruri, îmi imaginez discuţii şi am tot felul de halucinaţii, însă cu toate astea am înţeles mai multe decât ai înţeles tu. Am înţeles rostul prejudecăţilor. Am înţeles de ce atunci când vedem pe cineva pe stradă trebuie să spunem „Uite, el este ăla rău’’. În felul ăsta credem că noi suntem mai buni. Ne credem superiori celui care e criminal, hoţ, cerşetor sau celor care sunt curve sau prostituate… doar pentru că destinul nostru a fost mai diferit decât al lor. Doar pentru că am fost mai tari decât ei… doar pentru că noi am avut puţin mai mult noroc decât ei…
Acum nu mai sunt acolo, lângă voi. Nu mai sunt alături de Ema şi de mama, singurele persoane care m-au iubit, însă eu sunt aceeaşi. Pentru mine nu s-a schimbat aproape nimic. Nu ştiu unde sunt, probabil nici nu mai exist. Dacă ar fi să aleg între rai şi lumea de dincolo, nu aş alege niciuna dintre variante pentru că asta ar însemna să cred într-un loc neexistent… sunt aici, plutesc ca de obicei şi îmi place enorm. Asta e tot ceea ce contează…