Poiana vrăjită

Vara se pregăteşte să plece de la noi şi mi-am propus să merg din nou la locul vrăjit din poiana ascunsă din pădurea de la margine satului. Locul îl ştiu bine, pentru că îl vizitez foarte des când vreau să admir natura. Acolo am găsit firicelul de apă limpede al pârâiaşului care se varsă în lacul primitor din mijlocul poienii, pe care plutesc nenumăraţi nuferi albi, iar printre crengile copacilor ce îl înconjoară se zăreşte un soare galben precum fagurii cu miere. Flori nenumărate cresc la tot pasul, într-o bogăţie de nuanţe, care de care mai plăcută. M-am oprit să admir zborul fluturilor ce loveau aerul cu aripioarele lor catifelate sau urmăream cu multă curiozitate hărnicia albinelor pornite la culesul pulberii galbene. Călcam cu multă atenţie pe iarba de un verde crud ce creştea în poiană, pentru a nu strivi firicele ce alcătuiau parcă un covor gingaş, aşternut de natură. Printre crengile copacilor de la marginea poieniţei mele - o numeam aşa pentru că n-am mai întâlnit pe nimeni de câte ori am venit aici - zburau păsărele felurite, iar ciripitul lor formau un cor alcătuit de un maestru al cântecului, iar trilu-rile melodioase nu puteau concura nici cu muzica celui mai mare compozitor. Poiana asta mă vrăjeşte de câte ori îmi port pasul acolo.