Jocul fulgilor

Afară ninge. De câteva zile, zăpada curge din văzduh cernută de o sită uriaşă. De dimineaţă mă uit pe fereastră la jocul fulgilor ne nea. Privesc în înalt, îmi opresc privirea asupra unuia dintre ei şi îi urmăresc legănatul până îşi găseşte locul pe gard, pe creanga mărului din faţa casei sau în grădina noastră. Îmi pare că vorbesc între ei atât de tare, încât îi aud din casă: "Eu vreau să mă opresc pe sania lui Andrei", "Eu vreau să mă aşez pe crenguţa asta mică", "Eu vreau să găsesc locul cel mai bun de pe frunza uscată a trandafirului", "Eu vreau…", "Nu te aşeza peste mine, că mă striveşti!" Zâmbesc şi încerc să ghicesc ce loc îşi caută fiecare. Mă uit mai departe, cât pot zări prin perdeaua de fulgi, şi satul nostru pare că este lipsit de viaţă. Sania mea e rezemată de peretele casei, deja pregătită, pentru că i-am lustruit tălpile să lunece mai bine şi să capete o viteză mai mare, să-l pot întrece anul acesta pe Andrei, fiindcă anul trecut numai el a câştigat întrecerile noastre. Zăpada continuă să cadă precum făina la cernut, purtată de vântul care o bate când într-o parte, când în alta.
Spre prânz, ninsoarea s-a mai rărit şi orizontul meu este mai deschis. Văd mai bine casele, pe hornurile cărora se înalţă coloanele de fum înghiţit de norii grei, care călătoresc la mică înălţime. Zăresc chiar şi pădurea din marginea satului, ai căror copaci gem sub greutatea zăpezii, cu crengile aplecate spre pământ. După prânz chiar, câteva raze de soare au răzbit norii cenuşii şi au ajuns până la noi. De pe drum ajung până la mine glasurile copiilor care au pornit cu săniile la derdeluş. Mă gândesc că e momentul să plec şi eu!