Oraşul meu în anul 2050

Dimineaţa. O altă dimineaţă a anului 2050. Mă dau jos din pat, puţin năucită şi, orbită de soarele de afară, mă îndrept către maneta din colţul camerei.
Trag de manetă, încrezătoare. Deodată, parcă de nicăieri, apar nişte nori cenuşii, care acoperă jumătate din suprafaţa soarelui.
- Mult mai bine!
Bat de două ori din palme şi de după uşă apare Dora.
- Nu o cunoaşteţi pe Dora? Păi… ea e robotul meu. Toţi copiii au aşa ceva. Roboţii merg în locul nostru la şcoală şi ne fac temele.
Ţinând cont de timpul liber pe care îl am, am hotărât să mă plimb puţin prin oraş. Mă duc spre uşa dulapului, o deschid şi îmi iau Papucii Speciali.
Sunt nişte papuci care merg singuri. Tata mi i-a făcut cadou de ziua mea.
Mă încalţ cu ei, apoi apăs butonul de pe uşa dulapului pe care scrie mare, cu litere de tipar, TELEPORTARE şi mă teleportez afară. Pornesc papucii şi încep să merg, privind blocurile mari, în formă de piramidă şi sferă. În timp ce mergeam, am început să mă gândesc cum ar fi fără tehnologie…. Ce m-aş fi făcut eu fără Dora? Cine mi-ar fi făcut temele? Dar cine s-ar mai duce în locul meu la şcoală? Iar dacă nu s-ar fi inventat teleportarea… nici nu vreau să mă gândesc! Ar trebui să merg eu. Pe jos.
Am încetat să mă mai gândesc la asta, îngrozită de imaginea unei noi lumi, fără tehnologie.
Deodată tresar. Picuri mari începură să cadă din cer.
- Cred că stabilizatorul de temperatură s-a stricat!
Am pornit Papucii Speciali şi am plecat spre casă.
După ce m-am schimbat de hainele ude, am chemat-o pe Dora, care a reparat imediat stabilizatorul. Am tras maneta, iar cerul a fost luminat de razele soarelui.
E din nou soare în oraşul meu.