Făt-Frumos din baltă

Kontra Bogdan, clasa a VIII-a
Şcoala cu clasele I-VIII Nr.18
Timişoara, judeţul Timiş

(Parodie la un basm)

În vremea veche, super veche − pe când oamenii, cum sunt ei azi aşa ciudaţi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu mergea cu bicicleta pe pietroasele pustii ale pământului − în vremea veche trăia un împărat pămpălău, întunecat şi gânditor, deoarece stătuse prea mult în soare.
Se împlineau cincizeci de ani de când împăratul pămpălău purta o partidă de şah c-un vecin al său. Vecinul se dusese în concediu şi lăsase de moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi vrajba de sânge.
De cincizeci de ani, împăratul pămpălău trăia singur, ca un babuin îmbătrânit, slăbit de atâtea partide de şah şi suferinţe împărat, ce-n viaţa lui nu râse niciodată şi care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului, nici la surâsul plin de afecţiune al soaţei lui, nici la poveştile plictisitoare şi triste ale ostaşilor albiţi de bătălie şi de nevoi.
Se simţea slab, se simţea murind şi i se rupea inima la gândul ca nu avea un moştenitor.
Trist se scula din patul său: o scândură şi paie deasupra, trist mergea în sala unde se ţinea partida de şah. Împărăteasa sa, rămasă singură, plângea de bucurie singurătatea ei. Părul ei cel galben ca aurul îi cădea pe umerii rotunzi şi din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase, pe o faţa mai albă decât argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor şi vine albastre brăzdau faţa ei albă ca o marmură vie.
Sculată din patul ei, ea se aruncă pe treptele de piatră ale unei bolţi, în faţa unui zid, unde veghea deasupra unei candele fumegânde icoana îmbrăcată în argint a Maicii durerilor. Înduplecată de rugăciunile împărătesei îngenuncheate, pleoapele icoanei reci se umeziră şi o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Împărăteasa se ridică în toată măreaţă ei statură, atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece şi o trase în adâncul sufletului său. Din momentul acela ea purcese îngreunată. Trecu o lună, trecură două, trecură nouă şi împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii. Împăratul surâse, soarele surâse şi el în înfocata lui împărăţie, chiar stătu pe loc, încât trei zile n-a fost noapte, ci numai senin şi veselie. Vinul curgea din butii sparte şi chiotele despicau bolta cerului.
Şi-i puse mama numele: Făt-Frumos din Baltă. Şi crescu şi se făcu mare şi ştiţi cum îi proverbul: înalt ca bradul şi prost ca gardul. Creştea într-un an cât alţii într-o lună. Când era destul de mare, prinţul puse să-i facă un buzdugan de plastic, îl aruncă în sus şi despică bolta cerului. Buzduganul îi pică în cap şi se lovi, iar el fugi la mă-sa plângând.
Atunci puse să-i facă altul mai uşor, îl aruncă în sus aproape de palatul de nori al lunii. După ce căzu din nori, se rupse de degetul lui mic şi-l lovi grav.
Făt-Frumos îşi luă ziua bună de la părinţi, ca să se ducă să termine partida de şah împotriva nepoţilor începătorului ce-l duşmănea pe tată-său. Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, care erau îmbibate cu un miros pătrunzător de brânză de oaie, cămaşă de borangic, ţesută în lacrimile mamei sale, mândră pălărie cu flori uscate, având cordele şi mărgele rupte de la gâturile fetelor de-mpăraţi, îşi puse-n brâul galben o chitară electrică şi, când era soarele de două paie pe cer, a plecat în lumea largă în pasul lui de leneş.
Pe drum horea şi doinea din chitara sa electrică, iar de oţel beat, ca o stea venind de la o petrecere haiducească. Când era înspre seara zilei a treia, buzduganul din plastic căzu şi se izbi de o poartă pe jumătate ruptă, dând un vuiet puternic şi prelung. Poarta era sfărâmată şi nu mai rămăsese nimic din ea şi bolnavul plin de sechele intră. Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea în lacul mare, ca un far nocturn. Pe albia lui, se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur, iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarald, înconjurat de un crâng de arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mândru palat de o marmură ca laptele, lucie şi albă, atât de lucie, încât în ziduri se răsfrângea ca-ntr-o oglindă de argint: dumbrava, lunca, lacul şi ţărmurile. O luntre aurită şi nebunatică veghea pe undele nereuşite ale lacului lângă poartă şi-n aerul cel poluat al serii tremurau din palat sunete urâte, false şi zgârietoare.
Făt-Frumos se sui-n luntre, dar pică. Mai încercă o dată şi ajunse până la scările de scândură găurită ale palatului. Pătruns acolo, el văzu în bolţile scărilor candelabre cu sute de braţe şi, din fiecare braţ, cădea câte o stea de foc, care arsese jumătate din palat. Pătrunse în sală. Sala era înaltă, susţinută de stâlpi şi de arcuri, iar în mijlocul ei stătea o mândră masă, acoperită cu alb, talgerele erau toate săpate din câte-un singur mărgăritar mare. Boierii ce şedeau la masă în haine murdare, pe scaune de lut , erau frumoşi ca zilele tinereţii şi voioşi ca greierii cântăreţi. Cel mai semeţ dintre ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur, bătut cu diamante, şi cu hainele strălucitoare, era frumos ca luna unei nopţi de vară.
Dar cel mai frumos era Făt-Frumos al nostru.
– Ia, dispari de aici, Făt-Frumos! zise-mpăratul; am auzit de tine că ai rămas fără picioare şi fără dinţi, da de văzut nu te-am văzut.
– Bine te-am găsit, împărate, deşi mă tem că nu te-oi lăsa cu bine, pentru că am venit să ne luptăm, că destul l-ai învins pe tatăl meu.
– Pe taică-tău l-am bătut, dar cu tine nu vreau să mă bat. Ci mai bine-oi spune lăutarilor să zică şi cuparilor să umple cupele cu vin şi-om lega frăţie de cruce pe cât om fi şi-om trăi. Şi după ce băură împărăteşte, încinseră o partidă de şah pe cinste. Când era gata să câştige, Făt-Frumos se sperie de un pudel al împăratului şi o rupse la fugă înapoi.
Se întoarse acasă supărat şi ruşinat, dar îi trecu repede şi trăi fericit până la adânci bătrâneţi!
Ş-am încălecat pe o prună, iată v-am spus o minciună!