Nicu-cel-Viteaz

Ciocan Teodora, clasa a V-a
Grupul Şcolar
Vlădeni, judeţul Iaşi

Într-o poieniţă dintr-o pădure de lângă un sat trăia o femeie bogată care avea o fată pe nume Iliada. Şi fata aceea, Iliada, avea părul blond, mai strălucitor ca soarele, iar trupul îi era alb, mai alb ca spuma laptelui, iar pielea îi era fină, mai fină decât catifeaua de cea mai bună calitate, iar ochii ei de culoare albastră erau mai albaştri şi mai frumoşi decât albastrul cerului atunci când e senin şi lipsit de nori. Şi rochia ei roşie era mai roşie ca sângele şi pantofiorii îi străluceau de curaţi ce erau! De aceea toată lumea auzise de frumuseţea acestei fete ruptă parcă din soare.
Şi când fetei îi veni vremea de măritat, sosiră peţitori din toată lumea care mai de care de frumoşi, dar mama sa îi refuză pe toţi, căci erau nedemni numai să se uite la ea, dar încă să o mai ia şi de soţie. Vestea despre frumuseţea ei ajunse şi la urechile unui balaur. Şi balaurul se preschimbă în om şi plecă să o peţească luând cu el tot felul de bogăţii.
Şi mergând pe un drum întâlni o floare de o frumuseţe nemaivăzută şi, văzând balaurul floarea aceasta, o puse alături de celelalte bogăţii. Ajungând la casa fetei, balaurul scoase floarea şi, îngenunchind, dădu floarea Iliadei.
- Am venit să cer mâna fetei tale, spuse balaurul.
Doamna Trandafira, căci aşa o chemă pe mama fetei, se uită la bogăţii, apoi la peţitor, îl studie, dar când văzu floarea spuse, privind spre balaur:
- Eşti nedemn pentru ea! apoi tăcu.
După aceasta, doamna Trandafira spuse hotărâtă:
- Dacă această floare a vorbit, nu a vorbit numai în numele ei, ci şi în numele Naturii care dacă nu voieşte, nici eu nu voi voi!
Balaurul, simţindu-se insultat, a revenit la forma normală, a prins-o pe fată şi a dispărut în nori.
Doamna Trandafira s-a aşezat pe prispa casei şi a început să plângă amarnic. În tot acest timp sosi un peţitor parcă rătăcit. Venea mândru spre casa fetei fiindcă îl ajutase un iepuraş. Nicu-cel-Viteaz sosea cu sabia în mână, cu mantia ce atârna pe spatele lui şi cu armura aurită. Părul lui era negru ca abanosul, iar prin braţele sale puternice curgea sânge de războinic.
- De ce plângeţi, doamna Trandafir?
- Un balaur mi-a răpit fiica, spuse ea suspinând.
- Am să o caut până o voi găsi şi atunci am să omor balaurul! spuse acesta hotărât.
Fluieră şi un cal de un negru strălucitor apăru. Şaua lui era cu totul şi cu totul din aur. Feciorul încălecă pe armăsar şi plecă la drum. Merse pe un drum pustiu până întâlni o pasăre rănită care grăi:
- Ajută-mă, fecior chipeş, şi te voi răsplăti!
- Eu nu am nevoie de răsplată, ci de gândul că am ajutat!
Nicu o ajută şi îşi continuă drumul, dar observă că pasărea îi lăsă o pană, însă el nu ştia ce să facă cu ea. Merse ce merse şi văzu ceva imens de culoare neagră ce cădea nu foarte departe de el.
Mergând în galop, ajunse şi privi după un tufiş de trandafiri. Când băiatul se lăsă pe tufă, numai ce auzi:
- Au!
- Cine e acolo? întrebă Nicu, crezând că de acolo vine zgomotul.
- Eu, strigă tufa cea mică care avea boboci.
Tufa îi explică că bobocii ei sunt pe cale să moară dacă nu aduce apă din Fântâna Vieţii, dar când Nicu acceptă, tufa îi zise să aibă grijă să nu ia apă din Fântâna Morţii.
- Numele lor e scris pe mânerul găleţii. Trebuie să o iei de patru ori la dreapta, de nouă ori la stânga şi de şapte ori în faţă.
Urmând cele zise, feciorul ajunse în poiana numită Poiana Destinului. El zări două fântâni. Amândouă erau păzite de dragoni. Nicu o alese pe cea din dreapta, se luptă cu toţi cei douăzeci de dragoni de la acea fântână, luându-le capul tuturor.
Ceilalţi dragoni nu aveau nimic cu el.
Când încercă să citească pe mânerul găleţii, fântâna vorbi:
- Ai nevoie de Ochelarii-de-Cristal din Poiana Biruinţei pentru a citi!
Nicu-cel-Viteaz porni la galop spre poiană. Când ajunse aici, observă mii de păsări gata să îl atace pentru protejarea ochelarilor.
El scoase pana şi se gândi la pasărea care imediat apăru.
- Ajută-mă! grăi Nicu-cel-Viteaz.
Ciripi ceva pe limba lor şi toate păsările plecară lăsând Ochelarii-de-Cristal nepăziţi. Voinicul nu mai stătu pe gânduri şi îi luă.
Când se întoarse citi pe mânerul găleţii. Era Fântâna Morţii.
Văzând asta, Nicu-cel-Viteaz oftă, iar în mintea sa gândi: „Încă o luptă”. Lasă ochelarii pe marginea de marmură a fântânii şi se luptă cu dârzenie până când ajun-se la ultimul. Aceştia suflau flăcări şi mâncau catran. Nicu înfipse sabia în inimă pentru a-i răpune. Înainte să se stingă din viaţă topi Ochelarii-de-Cristal.
Dacă Nicu nu ar fi uitat că era Fântâna Morţii acum nu va mai fi spus că a început să plângă atât de tare că ai fi zis că vine sfârşitul lumii, dar soarta îl făcu să-şi amintească că lăsase ochelarii pe marginea de la Fântâna Morţii. Şi atunci se uită la ambele fântâni iar la cea din dreapta observă urme arse.
Luând apă din Fântâna Vieţii se duse la tufa cu bobocei şi, udând-o, i-au crescut trandafiri de aur, dar între toate era şi unul de platină, iar pe acela îl primi Nicu.
- Te va duce la ce îţi doreşti mai mult. Mult succes!
Nicu îşi luă la revedere şi plecă îndrumat de trandafirul de platină.
Ajunse într-o livadă plină cu pomi în floare, chiar şi un izvor curgea şuşotind vorbe fermecate, iar albinele culegeau nectar din florile ce înconjurau izvorul. Păsările ciripeau de oboseală căci toată ziua aduseseră mâncare pentru puii ce le aşteptau în cuib.
Fermecat de această privelişte, Nicu se aşeză la umbra unui copac. Nu ador-mi bine când auzi nişte râsete. Erau prinţesele Rozalba şi Rozalia, verişoarele lui. Se aşezaseră cu vreo şapte pomi mai în vale. Îşi bălăceau picioarele în apa izvorului în timp ce discutau. Nicu coborî spre ele şi observă o a treia prinţesă.
- Ea e Anita, verişoare! Dar ce te aduce pe la noi?
Nicu le povesti tot ce se întâmplase.
-Ooo! Ce drăguţ din partea ta! glăsui Anita. Şi zici că a răpit-o un balaur? Te-aş putea ajuta. Eu locuiesc cu tatăl meu. Tata a împărţit regatul în dinastii. Eu conduc dinastia Alba. Într-o zi mă plimbam prin dinastie când am ajuns la un vulcan. Deodată am văzut cum ceva negru şi imens se prăbuşeşte direct în vulcan de parcă a vrut să cadă direct acolo.
- Te rog să mă conduci, căci văd că trandafirul de platină s-a ofilit şi tufa a spus că atunci când se va întâmpla asta el îşi va termina treaba.
Şi Anita îl conduse, bineînţeles, după ce îşi luase rămas bun, prin dinastie. Şi când ajunseră la vulcan, Anita grăi:
- De aici nu te mai pot ajuta. Drum bun!
- Rămâi cu bine, dragă Anita!
Şi urcă flăcăul, tot urcă, dar parcă nu se mai sfârşea.
Şi trecu o zi, trecură două, trecură trei, şi el tot nu mai termina de urcat. Peste patru zile ajunse în vârf. Coborî în vulcan şi văzu că acolo era casa balaurului. Mân-că din merindea lui şi bău apă rece, iar până veni acasă balaurul se culcă şi se odihni pe patul lui. Când veni balaurul, se luptară pe brânci. Se luptară zi şi noapte şi, deoarece balaurul mânca câte o pasăre vie la un deceniu distanţă, azi era ziua când balaurul nu mai mâncase de zece ani păsări vii. Şi sosi pasărea, iar balaurul istovit îi zise:
- Adu-mi apă şi îţi voi cruţa viaţa!
- Adu-mi, te rog, apă şi o să te ajut de fiecare dată când o să ai nevoie şi o să îţi dau bogăţiile balaurului, pe când balaurul ori o să te mănânce pe tine, ori pe semenul tău!
Şi pasărea îi aduse apă în cioc lui Nicu. După ce bău aplică o lovitură puternică de îl tăie pe balaur în două. O căută pe Iliada, dar ea nu era nicăieri. Coborî feciorul lăsând pasărea în pace. Coborî de pe vulcan în atâta timp cât îi luă să urce.
Când ajunse jos îi mulţumi Anitei. Întrebă după aceea pe toată lumea dacă nu a văzut-o careva pe Iliada. La marginea dinastiei Alba văzu o fată şi o întrebă şi pe ea.
- Ai văzut-o pe Iliada?
- De ce ţi-aş spune? Am primit ordin să o ţin ascunsă şi să îi dau de mâncare, altfel balaurul cel groaznic îmi va lua părinţii!
- Cine? Balaurul? E mort! M-am luptat cu el. Martor mi-e această pasăre! Şi arătă spre pasărea ce ieşise puţin la aer şi se plimba ţanţoş.
- Este adevărat! M-a scăpat de balaur şi mi-a oferit casa acestuia, spuse pasărea.
Dar fata nu-l crezu nici pe el, nici pe pasăre.
- Adu-mi ca dovadă pielea balaurului!
Şi se porni la drum, dar mai întâi luă ceva bucate şi apă.
Urcând în prima zi observă un arici ce se lupta cu un şarpe şi se miră, deoarece şarpele nu-şi folosea veninul. Aici dormi. Urcând şi a doua zi văzu nişte furnici care ridicau leşul unui animal pe care îl îngropară. Se miră, apoi dormi acolo.
Urcând a treia zi, observă un moşneag vai-de-el ce purta cu sine în spinare un şarpe şi se ţinea sprijinit de un toiag. Se miră şi dormi cu ei în noaptea aceea. Urcând şi a patra zi văzu într-o poieniţă o fecioară ce se spăla într-un râu adânc, se miră şi de data asta, apoi adormi sub un copac cu miresme dulci şi suave.
În a cincia zi urcând se miră de un om ce-şi spăla hainele murdare într-o baltă de noroi. Dormi lângă podul de peste râul din apropiere. Urcând şi în ziua a şasea, se miră de nişte corbi care mâncau iarbă uscată. Se culcă seara alături de ei, căci erau neaşteptat de blânzi.
Urcând şi a şaptea zi, se mira când dădu peste un cimitir cu o mie de cruci, iar pe toate scria: „Am luat cea de-a treia viaţă a balaurului!” Iar acolo cântau florile. Astfel adormi şi Nicu-cel-Viteaz. A opta zi se miră iarăşi de câţiva porumbei care se sărutau şi dacă se dădeau de două ori peste cap se transformau în oameni, iar dacă se dădeau de trei ori – se făceau la loc porumbei. Acolo dormi în acea noapte. Urcând a noua zi, se miră văzând doi urşi aşezaţi pe buturugi în jurul uneia mai mari, iar urşii aveau scoarţă de copac între labe ca şi cum ar fi mâncat la masă. Aici îşi petrecu noaptea. În a zecea zi întâlni un moşneag ce vorbi:
- Nu te mira feciorule, căci aşa e Natura: ciudată!
Luând pielea de pe balaur făcu cale întoarsă şi o arătă fetei.
- Urmează-mă! Şi feciorul o urmă până la o stâncă.
Acolo fata îi spuse:
- Eu nu ştiu cum se deschide, deoarece de fiecare dată balaurul ridica piatra aceea şi se deschidea.
Nicu ridică piatra şi găsi o cheie de aur. Se uită la stâncă şi văzu o gaură în care băgă cheia. Peştera era întunecoasă, dar o găsi pe Iliada.
Iliada vru să explice cum a ajuns aici, dar Nicu îi spuse că ştie şi apoi îi povesti tot ce se întâmplase.
-… şi aşa te-am găsit.
- Te rog, acum, du-mă acasă, căci sunt istovită!
Nicu plecă într-o caleaşcă de aur trasă de doi cai albi.
- O, fetiţa mea, spuse mama!
- Mamă, dacă ai şti prin ce am trecut!
- Înţeleg, fata mea. Cu ce te pot răsplăti pentru fapta ta, voinice?
- Eu am venit să cer mâna fiicei tale.
- Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Făcură o nuntă ce ţinu trei zile şi trei nopţi şi petrecură alături de nuntaşi şi de ceilalţi peţitori care crăpau de ciudă.
Şi-au avut o sută de copii: cincizeci de fete şi cincizeci de băieţi, iar fetele erau nespus de frumoase ca Iliada, iar băieţii viteji şi curajoşi ca tatăl. Şi au trăit fericiţi mult timp înainte ca o familie. Şi-am încălecat pe o roată, şi v-am spus povestea toată!