Amurg de iarnă

Un fulg de nea zboară uşor. Apoi altul, şi altul, din ce în ce mai mulţi. Din cerul luminat de zăpada ca de sticlă argintie, troiene mari se aşază ca un zid de apărare. Încet-încet un fum cenuşiu alunecă din hornurile caselor, întregind tabloul superb de natură. După câteva ceasuri, ninsoarea s-a oprit. Cerul a devenit senin, iar omătul sclipeşte în fericire şi pace. Încet se lasă seara, iar cerul este cuprins de culori calde - un curcubeu de lumină -, soarele se retrage treptat, iar zăpada străluceşte din ce în ce mai plăcut. Casele sunt îmbrăcate în cojoace albe, copacii sunt încărcaţi de beteală argintie. Întunericul se lasă apăsător, împărăţia lui se deschide. Apele lacului par de cleştar, iar cerul şi pământul alcătuiesc un imens glob de cristal. Se văd zgribulite doar umbrele copacilor printre care trece în grabă vântul aspru şi rece. Se lasă o tăcere apăsătoare peste sat. Natura pare un imens lan de diamante ce străluceşte în zarea îngheţată.
Timpul trece şi noaptea începe să-şi ia rămas bun. În curând va veni alta, poate mai frumoasă, mai fermecătoare şi mai geroasă. Dar ştiu că sub plapuma de nea cineva încearcă să-şi facă loc, alb, catifelat, plăpând şi gingaş - ghiocelul.