Coman Ioan-Alexandru, clasa a VI-a
Şcoala cu clasele I-VIII Nr.3
Moisei, judeţul Maramureş
Şcoala cu clasele I-VIII Nr.3
Moisei, judeţul Maramureş
Şuieratul zgomotos al trenului îl luă pe nepregătite, acoperindu-i ultimele cuvinte. Oricum, erau de prisos... Cu lacrimi în ochi, iubita lui îl îmbrăţişă cât putea de strâns. Hotărârea fusese deja luată... Dar oare nu luaseră în grabă decizia? Marius era aşa de convins că aceasta este cea mai simplă cale... Chiar trebuia să plece în străinătate să lucreze? Tocmai acum, când au hotărât să se căsătorească... Şi ce dacă nu aveau o situaţie financiară liniştitoare? Cum va putea ea să învingă dorul de nestăvilit care o va măcina în fiecare minut de singurătate? Şi, mai ales, cum să îşi alunge gândurile negre care o chinuiau de câteva nopţi fără încetare, ca nişte păsări de pradă? Cum putea să-i explice că nu mai e de acord cu hotărârea luată împreună?... Nu, nu trebuia să-l mai chinuie din nou cu neliniştile ei. Trebuia să se resemneze şi să se roage ca totul să fie bine...
Tânărul intră în compartimentul său şi se pregăti de culcare, cu gândul la iubita lui. Avea de călătorit toată noaptea, iar a doua zi avea să meargă la agenţia prin care obţinuse contractul de muncă în străinătate. Insistenţele Alexandrei din ultimele zile i-au zgâriat inima precum nişte gheare. I se rupea sufletul ştiind că o lăsase singură, dar… Ar trebui să înţeleagă că doar din dragoste pentru ea luase această decizie, doar voia să-i ofere o viaţă decentă, fără lipsuri, precum cele pe care el le îndurase, iar acum, când i s-a ivit această ocazie neaşteptată… Ar fi trebuit să-i sprijine hotărâ-rea până la capăt, nu să-i îngreuneze plecarea şi să-l facă să se simtă vinovat!... Gândurile şi imaginile i se roteau în minte formând un vârtej care, treptat, treptat, se domoli… şi apăru în faţa ochilor imaginea clară, liniştitoare, angelică, a Alexandrei, fata pe care o iubea de ani de zile, cea care a dat un sens vieţii lui. Erau deja căsătoriţi şi dansau liniştiţi în casa lor… Se aplecă să o sărute…
Deodată, un lătrat zgârie liniştea de mormânt în care se cufundase şi îl făcu să sară speriat până în mijlocul compartimentului. Umezeala buzelor îl făcu să-şi dea seama, chiar aşa buimac cum era, că se datorează manifestării afectuoase a câinelui apărut de nicăieri şi care se pitise în patul lui. Cu siguranţă îi aparţinea necunoscutului cu care împărţea compartimentul şi care dormea dus în patul lui. Indispus, dădu animăluţul jos din patul lui şi se duse să-şi spele dinţii şi faţa. Se întoarse şi încercă din nou să adoarmă. Spera să poată lega visul de unde îi fusese întrerupt într-un mod brutal. Legănatul domol al trenului îl transportă încet, încet, în vremea copilăriei. I se perindară prin minte o multitudine de imagini, de la imaginea vagă, dar duioasă, a mamei sale, cea pe care o pierduse demult, la chipul bunicii sale, cu ochii calzi şi plini de duioşie, cu părul nins, cu faţa brăzdată de ridurile ce stăteau mărturie a suferinţelor prin care trecuse, cea care l-a îngrijit după ce rămăsese orfan, iar tatăl său căzuse, fără reuşită de întoarcere, în patima alcoolului. Se văzu iar copil, în ziua nefastă în care-şi pierdu mama… Îşi amintea clar cele câteva zvâcnituri ale pământului, pe care el nu le-a înţeles atunci, ba chiar l-au distrat. Râsul cristalin al copilului de altădată îi răsuna clar în urechi. Apoi, deodată, o nouă zvâcnitură care-i fură şi pământul de sub picioare şi senzaţia aceea de cădere în gol… Apoi, întuneric….
Sări iar speriat din pat şi realiză că trenul pare să zvâcnească, la fel ca atunci. Se cutremură la gândul acesta. O fi vreo frână mai brutală, se gândi el… Încercă să se liniştească cu acest gând şi hotărî să iasă puţin pe culoar. Între timp, trenul părea să-şi fi reluat cadenţa domoală şi legănată… Pe fereastra plină de amprente nede-finite de pe culoar, observă lumina pe care farul etern al nopţii o dăruia cu generozitate omenirii întregi. Stelele păreau nişte steluţe jucăuşe aprinse de un uriaş misterios, cu intenţia de a lumina nemăsurata sală de dans ce părea a fi întinderea întreagă ce alerga misterioasă prin faţa ochilor privitorului. În depărtare, o stea căză-toare… Observă că trenul se apropie de un pod, ce unea două margini ce ascundeau o formă nedefinită, întunecată, ce părea a-şi ridica braţele pentru a trage viaţa spre adâncuri necunoscute. Se cutremură la această impresie ce-i paraliză întreaga fiinţă. Nu apucă să-şi dea seama dacă este real sau imaginaţie, că, deodată, trenul zvâcni atât de puternic, că-l proiectă la câţiva metri de locul unde se aflase. Neînţelegând ce se întâmplă, şocat şi rănit, încercă să se ridice, când urmară alte zvâcniri, din ce în ce mai scurte şi mai puternice, după care simţi cum cade în gol…Nu din nou! Nuuuuu! Întuneric deplin……
Când deschise ochii, o siluetă neclară îi acapară vederea.
- Iubitul meu, simţeam că nu trebuia să pleci… Nu m-au interesat niciodată ba-nii… De ce nu m-ai ascultat?
Plânsul ei sfâşietor i se infiltră în suflet, sfâşiindu-i inima. Nu înţelegea ce se în-tâmplă. O fi vreun vis, dori el să se ascundă de realitate. Încercă să se ridice, dar parcă ceva îl ţinea legat în lanţuri… Se zbătu să se ridice, dar realiză că nu-şi simte corpul de la brâu în jos.
- Ce s-a întâmplat…? îndrăzni el să întrebe.
O nouă rafală de plâns sfâşietor îi răspunse. Încercă să-şi amintească, dar, în afară de senzaţia golului nesfârşit şi a întunericului ce părea că-şi întinde braţele pentru a frânge şi înghiţi lumina şi viaţa… O fi încercat iar întunericul să mă ia la el, se gândi el. Doar a mai avut o încercare nereuşita, pe când eram copil… Îl cuprinse un regret nemărginit pentru suferinţa fiinţei de lângă el, cea care probabil a zădărnicit, prin rugăciunile ei, ultima tentativă a întunericului, la fel cum prima încercare i-o zădărnicise bunica, îngerul lui păzitor. Zâmbi la gândul că avea doi îngeri păzitori undeva, sus, iar aici, pe pământ, mai avea unul, în persoana iubitei sale, Alexandra.
- Îmi pare rău că nu te-am ascultat atunci… reuşi să spună cu voce stinsă.
O nouă rafală de plâns.
- N-am să te părăsesc niciodată… orice ar fi, îi promise ea. E un miracol că eşti în viaţă! Doctorii zic că o să te faci bine… totul va fi aşa cum am sperat, vom trăi fericiţi împreună…
Cuvintele fetei îi răsunau în urechi parcă dintr-o altă lume… el nu mai era Marius, cel pe care îl cunoştea fata, devenise un altul, devenise fiul întunericului… Întunericul gustase din el şi probabil că îl plăcuse... Încercase să-l ia la el pentru a doua oară şi, la fel ca şi prima dată, îl surprinsese nepregătit. Va exista oare şi o a treia încercare?… Îşi va trimite tot acest mesager – cutremurul -, pentru a-l lua?
În luna martie a anului următor, cei doi se aflau la Bucureşti, unde hotărâseră să se stabilească după căsătorie. Cutremurul i-a surprins nepregătiţi… de data aceasta, nici un înger păzitor nu fusese suficient de puternic pentru a-i salva… Întunericul i-a înghiţit pe amândoi, în timp ce se ţineau de mână. Era luna martie a anului 1977.
Tânărul intră în compartimentul său şi se pregăti de culcare, cu gândul la iubita lui. Avea de călătorit toată noaptea, iar a doua zi avea să meargă la agenţia prin care obţinuse contractul de muncă în străinătate. Insistenţele Alexandrei din ultimele zile i-au zgâriat inima precum nişte gheare. I se rupea sufletul ştiind că o lăsase singură, dar… Ar trebui să înţeleagă că doar din dragoste pentru ea luase această decizie, doar voia să-i ofere o viaţă decentă, fără lipsuri, precum cele pe care el le îndurase, iar acum, când i s-a ivit această ocazie neaşteptată… Ar fi trebuit să-i sprijine hotărâ-rea până la capăt, nu să-i îngreuneze plecarea şi să-l facă să se simtă vinovat!... Gândurile şi imaginile i se roteau în minte formând un vârtej care, treptat, treptat, se domoli… şi apăru în faţa ochilor imaginea clară, liniştitoare, angelică, a Alexandrei, fata pe care o iubea de ani de zile, cea care a dat un sens vieţii lui. Erau deja căsătoriţi şi dansau liniştiţi în casa lor… Se aplecă să o sărute…
Deodată, un lătrat zgârie liniştea de mormânt în care se cufundase şi îl făcu să sară speriat până în mijlocul compartimentului. Umezeala buzelor îl făcu să-şi dea seama, chiar aşa buimac cum era, că se datorează manifestării afectuoase a câinelui apărut de nicăieri şi care se pitise în patul lui. Cu siguranţă îi aparţinea necunoscutului cu care împărţea compartimentul şi care dormea dus în patul lui. Indispus, dădu animăluţul jos din patul lui şi se duse să-şi spele dinţii şi faţa. Se întoarse şi încercă din nou să adoarmă. Spera să poată lega visul de unde îi fusese întrerupt într-un mod brutal. Legănatul domol al trenului îl transportă încet, încet, în vremea copilăriei. I se perindară prin minte o multitudine de imagini, de la imaginea vagă, dar duioasă, a mamei sale, cea pe care o pierduse demult, la chipul bunicii sale, cu ochii calzi şi plini de duioşie, cu părul nins, cu faţa brăzdată de ridurile ce stăteau mărturie a suferinţelor prin care trecuse, cea care l-a îngrijit după ce rămăsese orfan, iar tatăl său căzuse, fără reuşită de întoarcere, în patima alcoolului. Se văzu iar copil, în ziua nefastă în care-şi pierdu mama… Îşi amintea clar cele câteva zvâcnituri ale pământului, pe care el nu le-a înţeles atunci, ba chiar l-au distrat. Râsul cristalin al copilului de altădată îi răsuna clar în urechi. Apoi, deodată, o nouă zvâcnitură care-i fură şi pământul de sub picioare şi senzaţia aceea de cădere în gol… Apoi, întuneric….
Sări iar speriat din pat şi realiză că trenul pare să zvâcnească, la fel ca atunci. Se cutremură la gândul acesta. O fi vreo frână mai brutală, se gândi el… Încercă să se liniştească cu acest gând şi hotărî să iasă puţin pe culoar. Între timp, trenul părea să-şi fi reluat cadenţa domoală şi legănată… Pe fereastra plină de amprente nede-finite de pe culoar, observă lumina pe care farul etern al nopţii o dăruia cu generozitate omenirii întregi. Stelele păreau nişte steluţe jucăuşe aprinse de un uriaş misterios, cu intenţia de a lumina nemăsurata sală de dans ce părea a fi întinderea întreagă ce alerga misterioasă prin faţa ochilor privitorului. În depărtare, o stea căză-toare… Observă că trenul se apropie de un pod, ce unea două margini ce ascundeau o formă nedefinită, întunecată, ce părea a-şi ridica braţele pentru a trage viaţa spre adâncuri necunoscute. Se cutremură la această impresie ce-i paraliză întreaga fiinţă. Nu apucă să-şi dea seama dacă este real sau imaginaţie, că, deodată, trenul zvâcni atât de puternic, că-l proiectă la câţiva metri de locul unde se aflase. Neînţelegând ce se întâmplă, şocat şi rănit, încercă să se ridice, când urmară alte zvâcniri, din ce în ce mai scurte şi mai puternice, după care simţi cum cade în gol…Nu din nou! Nuuuuu! Întuneric deplin……
Când deschise ochii, o siluetă neclară îi acapară vederea.
- Iubitul meu, simţeam că nu trebuia să pleci… Nu m-au interesat niciodată ba-nii… De ce nu m-ai ascultat?
Plânsul ei sfâşietor i se infiltră în suflet, sfâşiindu-i inima. Nu înţelegea ce se în-tâmplă. O fi vreun vis, dori el să se ascundă de realitate. Încercă să se ridice, dar parcă ceva îl ţinea legat în lanţuri… Se zbătu să se ridice, dar realiză că nu-şi simte corpul de la brâu în jos.
- Ce s-a întâmplat…? îndrăzni el să întrebe.
O nouă rafală de plâns sfâşietor îi răspunse. Încercă să-şi amintească, dar, în afară de senzaţia golului nesfârşit şi a întunericului ce părea că-şi întinde braţele pentru a frânge şi înghiţi lumina şi viaţa… O fi încercat iar întunericul să mă ia la el, se gândi el. Doar a mai avut o încercare nereuşita, pe când eram copil… Îl cuprinse un regret nemărginit pentru suferinţa fiinţei de lângă el, cea care probabil a zădărnicit, prin rugăciunile ei, ultima tentativă a întunericului, la fel cum prima încercare i-o zădărnicise bunica, îngerul lui păzitor. Zâmbi la gândul că avea doi îngeri păzitori undeva, sus, iar aici, pe pământ, mai avea unul, în persoana iubitei sale, Alexandra.
- Îmi pare rău că nu te-am ascultat atunci… reuşi să spună cu voce stinsă.
O nouă rafală de plâns.
- N-am să te părăsesc niciodată… orice ar fi, îi promise ea. E un miracol că eşti în viaţă! Doctorii zic că o să te faci bine… totul va fi aşa cum am sperat, vom trăi fericiţi împreună…
Cuvintele fetei îi răsunau în urechi parcă dintr-o altă lume… el nu mai era Marius, cel pe care îl cunoştea fata, devenise un altul, devenise fiul întunericului… Întunericul gustase din el şi probabil că îl plăcuse... Încercase să-l ia la el pentru a doua oară şi, la fel ca şi prima dată, îl surprinsese nepregătit. Va exista oare şi o a treia încercare?… Îşi va trimite tot acest mesager – cutremurul -, pentru a-l lua?
În luna martie a anului următor, cei doi se aflau la Bucureşti, unde hotărâseră să se stabilească după căsătorie. Cutremurul i-a surprins nepregătiţi… de data aceasta, nici un înger păzitor nu fusese suficient de puternic pentru a-i salva… Întunericul i-a înghiţit pe amândoi, în timp ce se ţineau de mână. Era luna martie a anului 1977.
