Destinul, sub semnul trecerii inexorabile a timpului

Constantinescu Cristina, clasa a VIII-a
Grupul Şcolar „Carmen Sylva”
Eforie Sud, judeţul Constanţa

În prezent o foarte mică parte dintre locuitorii singurei planete din galaxie populate şi pe care omul poate trăi, planeta Terra, se află aici, pe Staţia Spaţială NASA de pe Lună. Cu excepţia celor care o construiau şi a preşedintelui de la Casa Albă, niciun alt cetăţean nu ştia de existenţa acestei Staţii. Cu ajutorul acesteia ne adăpostim de întreg dezastrul care s-a produs de-a lungul timpului. Timp în care destinul întregii planete se afla în mâinile sale.
Numele meu este Justin Tennison şi, prin acest jurnal, vreau să împărtăşesc povestea mea şi a întregului pământ. O poveste înduioşătoare, tristă şi cauzată de însuşi omul.
Totul a început în anul 2000, pe când eu aveam vârsta de cincisprezece ani, în oraşul Washington din Statele Unite ale Americii.
Era o zi ca oricare alta, într-o continuă mişcare a cetăţenilor; aflat în drum spre şcoală am simţit sub mine o vibraţie puternică, ca şi cum ar fi avut loc o explozie sub mine, dar nu am dat importanţă şi mi-am continuat drumul spre şcoală. Având prima oră fizică, m-am dus la laborator, unde mi-am cerut scuze pentru întârziere şi am luat loc în bancă. Domnul profesor de fizică ne-a prezentat un documentar despre polua-rea cauzată de către om, despre violenţa omului care, fără voia lui, dă naştere dezastrelor care pot afecta întregi oraşe, întreaga ţară, iar în cel mai rău caz întreg pămân-tul.
În timp ce vizualizam documentul am ajuns la concluzia că trebuie să preţuieşti ceea ce ai şi să nu faci rău, chiar dacă este cel mai uşor lucru pe care îl poate face orice fiinţă, când poţi face bine. Apoi am început să mă documentez de pe Internet despre dezastre, incendii, violenţă şi am încercat să găsesc câte o soluţie pentru fiecare. Încercând să răspund la cât mai multe întrebări pentru fiecare lucru, acesta a devenit propriul meu stil de viaţă.
În anul 2003, la vârsta de optsprezece ani, am aflat de lansarea automobilelor care funcţionează pe bază de hidrogen. Această invenţie şi construirea ei, dar mai ales funcţionarea la fel ca un automobil obişnuit, am constatat că este o afacere profitabilă, dar cel mai important este că ar putea înlocui automobilele care funcţionează pe bază de motorină şi benzină. Scoaterea de pe piaţă şi înlocuirea era un pas foarte important în viaţa noastră, noi având mare nevoie de un aer curat şi fără toxinele emanate de eşapamentele maşinilor.
Întreg oraşul folosea automobilul, era ceva magic, ba chiar emoţionant, deoarece stăpânii maşinilor îşi botezau automobilele şi aveau grijă de ele precum un nou membru al familiei. Dar după doar cinci luni de la lansarea automobilului, absolut toate exemplarele au fost recuperate şi, oferind banii înapoi clienţilor, au strâns toate automobilele şi le-au dus într-un depozit de maşini vechi. Oamenilor nu le venea să creadă confiscarea automobilelor de pe piaţă. Motivul scoaterii de pe piaţă a automobilelor era acela că celelate automobile care dăunau oraşului şi, cel mai grav, cetăţenilor, nu mai aveau succes şi, pentru a nu da faliment, s-a hotărât scoaterea celor pe bază de hidrogen pentru a le repune pe cele pe bază de benzină şi motorină în funcţiune.
În momentul în care automobilele au fost construite, omul a gândit pozitiv, însă în clipa în care le-a luat de pe piaţă omul a ştiut că a greşit şi că odată cu confiscarea automobilelor lasă dezastrul de pe pământ să se dezlănţuie, acesta fiind un exemplu bine întemeiat care arată faptul că omul întotdeauna şi-o face cu mâna lui.
În anul 2010, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, într-o zi obişnuită, îmi fă-ceam plimbarea de dimineaţă prin parc, când într-o fracţiune de secundă începe să vibreze pământul sub mine, se aude un zgomot înfricoşător, după care începe dezastrul.
Întreaga planetă fiind cuprinsă de toate dezastrele produse în ultimii cincizeci de ani, într-o singură zi. Brusc temperatura a început să se ridice, aerul devenind de nerespirat timp de aproximativ trei minute, apoi, domolindu-se căldura, a început o ploaie cu gheaţă sub forma unei furtuni. Nimeni nu ştia ceea ce o să urmeze, toată lumea fiind speriată şi dezorientată. În acele clipe mi-am amintit de fenomenul straniu pe care l-am trăit la vârsta de cincisprezece ani şi toate cercetările mele despre încălzirea globală, furtunile iscate de nicăieri pe care atunci le credeam doar probabilităţi. Toate schimbările erau în rău, răul care, după cum o ştim cu toţi, putea fi împiedicat, dar întotdeauna omul a greşit cu ceva .
Ajuns la această concluzie, primul lucru pe care îl aveam în minte era acela de a ajunge şi a-l informa pe preşedinte despre temerile mele şi întâmplările trăite. Cu mare greutate am reuşit să ajung la Casa Alba, preşedintele era destul de ocupat, însă mi-a acordat o clipă din viaţa sa ca să îi spun ceea ce aveam de spus. Acesta m-a ascultat, plimbându-se de colo până colo, dar totodată fiind foarte atent şi parcă încerca să calculeze ceva. După ce am terminat tot ceea ce aveam de spus, preşedintele s-a oprit aşezându-se pe marginea biroului, foarte surprins de ceea ce îi spusesem, dar şi foarte îngrijorat pentru că eu aveam dreptate, spunându-mi că mi s-a oferit o a doua şansă .
Vorbele domnului preşedinte mi-au dat curaj şi m-au motivat, dar nu eram lămurit la ce s-a referit în legătură cu a doua şansă. Continuând discuţia cu domnul preşedinte, un cutremur, de această dată mult mai puternic, s-a abătut asupra întregului glob pământesc, un cutremur cu o magnitudine despre care nu s-a mai pomenit niciodată. În acea clipă, un telefon roşu aflat pe biroul preşedintelui, a început să sune, de la capătul firului i s-a spus că trebuie să se îmbarce pentru plecarea pe Staţia Spaţială de pe Lună.
Se pare că era timpul destrămării pământului care era locuit de miliarde de suflete, neputincioase, care nu au greşit cu nimic pentru această soartă, dar acesta era destinul.
În drum spre nava care ne ducea pe Staţia Spaţiala, vedeam cum clădirile începeau să se dărâme una câte una, pământul se crăpa, provocând adevărate cratere, incendii de nedescris, suflete lăsate în voia sorţii, arătând faptul că pământul nu mai rezista prea mult în acele condiţii.
Împreună cu preşedintele, familia sa şi un număr restrâns de persoane, m-am îmbarcat în navă, iar când am decolat am văzut prăpădul. Pământul exploda din interior, din cauza temperaturilor ajunse la aproape 100 de grade în amestec cu toxinele şi deşeurile radioactive existente, iar lava s-a încins în aşa fel încât celelalte straturi ale Pământului nu mai făceau faţă acesteia.
Odată plecaţi, Pământul a rămas doar o amintire care, de fapt, era toata viaţa noastră, pe care am văzut-o cu ochii noştri cum se dezbina împrăştiind rămăşiţele sale în întreaga galaxie.
Singurul lucru care mi-a trecut prin minte erau amintirile verdeţii, ale munţilor şi a ceea ce niciodată nu va mai fi. Iar acum am înţeles şi ce însemna a doua şansă. Nu mă puteam gândi la altceva, dar totuşi nu îmi puteam răspunde la întrebarea: ”Din atâtea miliarde de suflete, de ce am scăpat doar eu?”
Aceasta este poveste mea, poveste care aminteşte Pământul precum o doamnă superbă cu defecte şi calităţi care eram noi, locuitorii ei.
Destinul este frate cu timpul, unul fără altul nu pot exista, soarta noastră, a oamenilor este în mâna lor.