Cucoveică Andreea, clasa a VII-a
Şcoala de Arte şi Meserii
Dumeşti, judeţul Iaşi
Şcoala de Arte şi Meserii
Dumeşti, judeţul Iaşi
De ceva timp, toamna s-a instalat iarăşi la noi, sosind cu alaiul său de frunze multicolore. Calmul şi liniştea zilelor de toamnă creează o atmosferă plăcută şi odihnitoare, dar care prevestesc zilele reci şi mohorâte ce vor veni curând. Din când în când, câte o frunză ca o pasăre de aur pluteşte în aerul cu miros de fructe coapte. Razele soarelui şi-au păstrat lumina, dar şi-au pierdut din căldura verii. Covorul de frunze colorate foşneşte sub adierea plăcută încă a vântului, de parcă cineva nevăzut ar păşi pe el cu paşi grăbiţi. De sub frunzele căzute din belşug, a apărut un greier. De când nopţile au devenit mai reci, a renunţat la serenadele sale, iar acum priveşte curios şi neliniştit în jur.
Gândul că nu peste mult timp vor veni zilele friguroase îmi provoacă o stare de disconfort. Încerc să petrec acum cât mai multe clipe în mijlocul naturii deosebit de frumoase şi interesante. Din înaltul cerului însă încep să cadă picături mici ca mărgăritarele străvezii, apoi din ce în ce mai mari, mai reci şi mai grele. Norii trişti îşi varsă lacrimile peste întreg satul.
Oare de ce plâng norii? Poate după păsările călătoare, care îi încântau cu trilurile lor fermecătoare, poate după strălucitorul soare, care deodată s-a făcut nevăzut, sau poate după veselia şi glasurile zglobii ale copiilor, care se auzeau jucându-se prin parcuri… Poate! Ce ştiu însă, cu siguranţă, e că voi aştepta cu nerăbdare toamna următoare, fiindcă e anotimpul meu preferat.
Gândul că nu peste mult timp vor veni zilele friguroase îmi provoacă o stare de disconfort. Încerc să petrec acum cât mai multe clipe în mijlocul naturii deosebit de frumoase şi interesante. Din înaltul cerului însă încep să cadă picături mici ca mărgăritarele străvezii, apoi din ce în ce mai mari, mai reci şi mai grele. Norii trişti îşi varsă lacrimile peste întreg satul.
Oare de ce plâng norii? Poate după păsările călătoare, care îi încântau cu trilurile lor fermecătoare, poate după strălucitorul soare, care deodată s-a făcut nevăzut, sau poate după veselia şi glasurile zglobii ale copiilor, care se auzeau jucându-se prin parcuri… Poate! Ce ştiu însă, cu siguranţă, e că voi aştepta cu nerăbdare toamna următoare, fiindcă e anotimpul meu preferat.
