Maturitate

Tomulescu Mădălina, clasa a VII-a
Şcoala Nr.11 „Mihai Eminescu”
Piteşti, judeţul Argeş

Adeseori, de mici, suntem întrebaţi de alţii următorul lucru: „Tu ce o să te faci când vei fi mare?” Vor exista multe răspunsuri, diferite, atât de multe câte meserii sunt pe această imprevizibilă lume. Deznodământul este însă aproape acelaşi.
Mulţi dintre noi ne trezim într-un final că ajungem cu totul altceva decât ne-am dorit iniţial, din diverse motive sau nevoi. Astfel, într-o zi, după mult timp după ce ţi-ai ales drumul în viaţă şi ai devenit în mod oficial adult, ţi se întâmplă să întâlneşti un cunoscut care, ţi se pare ţie, parcă acum o viaţă te-a întrebat ce meserie îţi vei alege. Discuţi cu acea persoană, amintindu-vă unul altuia de vremurile demult trecute, când, în fine, aceasta te întreabă: „Ei, şi ce-ai ajuns până la urmă?” Mai mult sau mai puţin mândru, tu îi răspunzi. Aceasta te priveşte mirată şi îţi spune: „Cum? N-ai spus tu odată că vrei să ajungi cu totul altceva?!” Cu nostalgie în glas, tu alegi să-i spui deschis sau, cumva, să te scuzi:
„Da, dar părinţii mei au dorit să mă fac avocat”
sau
„Într-adevăr, dar când am descoperit cât de frumoasă este biologia, am uitat cu totul de asta!”
sau
„Chiar aşa îmi doresc, dar mi s-a spus că nu sunt priceput la acest lucru, şi am ales altceva, cum ar fi să studiez medicina.”
sau
„Aş fi vrut eu să fie aşa, dar m-am trezit peste noapte o biată vânzătoare la o alimentară, situaţia financiară nu mi-ar fi permis să încerc altceva!”
Desigur, după cum am mai spus, nu în toate cazurile se întâmplă aşa. Unii dintre noi se ţin cu dinţii de ceea ce şi-au propus. Chiar dacă li se spune că nu pot reuşi, se zbat continuu, cu încăpăţânare, până obţin ceea ce îşi doresc.
Mai există însă un caz. Dacă la întrebarea binevoitoare a prietenului tău, tu răspunzi: „Încă nimic!”, ce vei face?! Acum poţi să te îngrijorezi. Încă mai poţi alege, încă mai ai timp…?! Tu trebuie să răspunzi la aceste întrebări, dar apar şi altele, în plus: ce o să faci? ce o să se aleagă de tine?
E trist să repet, dar aşa e viaţa sau, mai bine zis, destinul unui om, imprevizibil - asemenea unei cortine imense şi întunecate, care nu te lasă să vezi mai departe, cufundându-te în întunericul de nepătruns al viitorului, rătăcind în hăul acela infinit, fără nici cea mai mică rază de lumină, de care să te poţi agăţa.
Şi dacă… şi dacă tu ai fi… eu?! Eu ce aş face? Păi nimic. Sunt nehotărâtă. Da, aşa sunt, nehotărâtă! Şi ştiu de ce. Cunosc răspunsul. Dar să îl spun?!
Îl am pe buze. Îl voi spune: sunt Copil!