Inocenţa

Popescu Alexia, clasa a VI-a
Şcoala “Liviu Rebreanu”
Mioveni, judeţul Argeş

M-am întrebat adesea ce poate însemna copilăria... Probabil un fluture ce zboară din floare, fără a zăbovi într-o floare prea mult timp, căci oamenii sunt flori trecătoare ce nu au parte de fericire veşnică şi de mai mulţi ani pentru a mai fi copii.
Fericirea, pasăre a sufletului ce poartă perlele iubirii, căci e imposibil să gândeşti că fericire poate avea cel ce nu iubeşte şi nu a trăit anii copilăriei din plin.
Totuşi copilăria este cea mai frumoasă parte a vieţii noastre. Ea este perioada plină de bucurii, lipsită de griji, în care totul este posibil. Este perioada în care descoperim lumea în care trăim.
Îmi aduc aminte când eram la ţară la bunici, unde ieşeam pe uliţă să mă joc cu copii vecinilor. Mă plimbam cu bicicleta, la început cu roţi ajutătoare, apoi fără. Erau cele mai frumoase clipe.
Câteodată mergeam pe furiş, doar cu vărul meu, la scăldat în râu, altădată mergeam supravegheaţi de bunica. Atunci se petreceau cele mai hazlii peripeţii deoarece bunica înţelegea prin scăldat în râu doar o înmuiere a hainelor în marginea nisipoasă a apei.
Dacă încercam să ne dezbrăcăm, bunica se supăra foarte tare pe noi considerând că anumite părţi ale corpului trebuie arătate numai acasă şi numai cui trebuie. Îi promiteam că aşa se va întâmpla şi, la cea mai mică clipă de neatenţie a acesteia, noi înaintam vertiginos în apă, iar hainele de pe noi zburau până în apropierea ei. Săraca... parcă şi acum îi văd chipul desfigurat mai întâi de groază, apoi norii care apăreau pe fruntea ei şi oboseala după ce ne alerga să ne altoiască.
Cele mai frumoase ierni se scurgeau tot la ţară. Atunci construiam cei mai înalţi oameni de zăpadă, în capul cărora aşezam căciulile bunicului, tot atunci se desfăşurau cele mai aprige bătălii câştigate cu bulgări de zăpadă sau apărea teama ca gheaţa lacului să nu se spargă sub greutatea noastră pentru a ne putea finaliza campionatul de patinaj.
Totuşi ori de câte ori intru pe poarta bunicilor şi văd bătrânul vişin îmi aduc aminte de unul din necazurile mele.
Era vară. Eu, cu prietenii mei, ademeniţi de luciul apei, am intrat în apa rece. A fost minunat. La lăsarea serii, am plecat spre casă. Am intrat pe poartă şi aveam o poftă de vişine... M-am urcat în copac să mănânc câteva, dar, dintr-o dată, un glas supărat s-a auzit:
- Treci, mă, ici, mă derbedeule, treci ici şi mâncă cu pâne sau cu o bucată de mămăligă, că te strici la stomac. Nu ţi-am spus să nu mânci vişine după ce ieşi din apă?
M-am uitat repede spre casă şi am observat că era bunica cu ciomagul în mână. Ca un băiat cuminte ce eram, am luat nişte vişine în buzunar şi am intrat în bucătărie.
M-am aşezat să le mănânc cu mămăligă, dar parcă îmi trecuse pofta.
Ar mai fi multe de spus, pentru că acestea erau cele mai frumoase clipe, care au fost şi vor mai fi. Singurul lucru pe care îl regret este că nu-mi mai pot petrece la ţară atâta timp cât mi-aş dori. Asta este! Sunt de-abia în clasa a V-a! În curând vine o nouă vacanţă de vară!!!