Iluzii

Durla Alex, clasa a VII-a
Şcoala cu clasele I-VIII „Grigore Moisil”
Satu Mare, judeţul Satu Mare

Luna sclipea argintiu pe cerul negru, pictat cu stele, al nopţii de vară. O briză uşoară foşnea iarba, şuierând imperceptibil. Stând pe banca de lemn, aşteptam ceva, un moment aparte.
Deodată, am realizat că este deja miezul nopţii. O bufniţă ţipă în depărtare, iar eu m-am ridicat în picioare. Am început să alerg spre pădurea întunecată. Pătrunzând în desişul negru, fugeam, încetinind din când în când, dar doar pentru a mă orienta. În clipa următoare, o sclipire orbitoare inundă luminişul în care tocmai intra-sem. Am închis ochii, pentru ca lumina să nu mă orbească, dar strălucirea albă îmi ardea ochii prin pleoape.
Aşteptând ca lumina să slăbească, am deschis încet ochii. Doar o strălucire difuză umplea luminişul. În lumina palidă am observat forma perfect circulară a luminişului, precum şi pe fata ce stătea în centru. Avea veşminte strălucitoare şi părul auriu, catifelat. După ce s-a apropiat de mine, am reuşit să-i disting conturul şi caracteristicile feţei. Avea un ten palid, măsliniu, cu pistrui cafenii, care îi împestriţau fruntea fină, fără riduri şi pomeţii înalţi. Avea sprâncene frumos conturate, care umbreau nişte ochi verzi, scânteietori, împodobiţi cu nişte gene lungi şi curbate. Reali-zând că o studiez, fata surâse uşor, dezvelindu-şi puţin dinţii albi şi strălucitori, încadraţi între două buze trandafirii şi catifelate.
Mă luă de mână, palmele ei fierbinţi încălzindu-mi mâinile îngheţate şi mă trase până în mijlocul luminişului, făcându-mă să tresar. Am închis din nou ochii, deschizându-i după câteva secunde. Luminişul dispăruse. Eram în faţa unei oglinzi rotunde. O imagine începu să se contureze în oglindă.
Mă vedeam stând singur într-o poieniţă cu flori sălbatice, puternic mirositoare. Stăteam pe un mal cu flori şi mă uitam, pierdut, în zare…
Apa rece şi proaspătă a pârâului susură cristalin, stropi argintii sărind din pârâiaş. Văd o rândunică sihastră zburând spre apus, spre cuibul de sub turla bisericii. Văd apoi o pânză de păianjen, împodobită cu broboane de apă. Pare a fi veşmântul scump al unei iluzii copilăreşti. Mugurii copacilor plesnesc silenţios, etalându-şi mândri florile albe şi rozalii. Trestia pufoasă se leagănă în adierea vântului, zornăind imperceptibil. Pietrele de pe fundul apei strălucesc suav, împinse de curentul izvorului.
Mă aşez pe un bolovan şi mă gândesc la susurul apei. Îmi aduc aminte de poemul ce cântă despre timpul trecător. Mă gândesc la pietrele de pe fundul pârâului şi îmi amintesc de doina care plânge după vieţile apuse ale oamenilor muritori. Copacii înfloriţi îmi amintesc de natură, de copilărie, de dragostea părinţilor…, dar imagi-nea se estompează brusc.
În spatele meu, privind peste umăr, se află fata din luminiş. Ochii verzi i se îneacă în lacrimi. Mă prinde de mâini din nou, îşi apropie buzele de urechea mea şi îmi şopteşte:
„Nu renunţa la copilărie, nu renunţa! Păstrează-i amintirea cu drag…! Căci nu o vei mai recupera!”
Vorbele ei se stinseră încet. Lumina orbitoare străluci din nou, iar eu m-am trezit pe bolovan, gândindu-mă la poeme, doine şi cântece.
Deodată, din spatele meu apăru o fată. Semăna cu cea din luminiş. Se apropie de mine, mă îmbrăţişă strâns şi-mi şopti la ureche:
„Să nu uiţi de copilărie când vei creşte mare, căci nu o vei recupera!”
Îmi dădu drumul, dar mă privi drept în ochi. Verdele ochilor ei şi ochilor mei se contopiră timp de o clipă, după care ea dispăru la fel cum a apărut.
Mă întrebam cine este de fapt. Ochii blânzi, privirea caldă, ca de foc, ce răzbătea din ochii ei nu puteau fi decât ai unui înger. Părul moale, ca mătasea cea mai fină, parfumul zilelor de mai, glasul suav ca foşnetul mării şi pielea albă ca spuma laptelui şi fină ca puful norilor blajini nu puteau fi decât o iluzie…
Dar nu era aşa. Ea era amintirea copilăriei pierdute…