Iubire de soră

Fluieraru Lisa-Alina, clasa a VIII-a
Liceul Teoretic „Lascăr Rosetti”
Răducăneni, judeţul Iaşi

Trăia demult un împărat numit Legolas. El era foarte iubit de popor şi se bucură de credinţa supuşilor săi. Îşi creştea singur cele două fete gemene. Ele fuseseră crescute cu multă dragoste şi în armonie, dar învăţase că nu trebuiau să-şi supere tatăl său, să îi ceara explicaţii când acesta nu voia să le dea. Mamă nu aveau, deoarece ea murise la naşterea lor, însă aveau un tată care se străduia din răsputeri să le satisfacă dorinţele şi poftele lor. Fetele aveau tot ce le trebuia, de la veşminte şi cărţi, la mâncare de care le poftea inima. Aceste două fete se numeau Alina şi Mădălaine. Erau frumoase ca ziua de vară, iar între ele nu era nici o diferenţă: semănau ca două pietre de cristal. Aveau ochi de culoarea cerului ca într-o zi de primăvară, faţa albă ca prima nea căzută înaintea iernii, buzele ca două rozele, iar părul lor, de măta-se, strălucind ca diamantul. Erau subţiri la trup şi sprintene la pas precum iedul unei căprioare. Picioarele subţiri ca lujerele, iar vocea lor se auzea răsunând în fiecare zi în grădina înflorită. Fetele cântau, iar glasul lor fermecau orice trecător, muncitor de la câmp, gospodinele, până şi animalele ascultau cum fredonau cântece, care mai de care mai frumoase. Alina şi Mădălaine se iubeau foarte mult şi nici chip să se certe vreodată. Niciodată nu doreau ce are cealaltă şi, dacă una voia să împrumute ceva, sora ei îi dădea cu cea mai mare dragoste.
Crescând, ele ajunseră de împliniseră vârsta de optsprezece ani, iar măritişul bătea la uşă. Când veni vremea, tatăl lor dădu o mare petrecere şi invită mai mulţi prinţi. Venind timpul, împăratul le prezentă fiicelor sale mai mulţi domni, prinţii toţi erau încrezuţi şi mândri, aşa că fetele nu voiră să facă cunoştinţă cu ei.
Peste câteva săptămâni, veni la castel un om cu sabie şi scut, călare pe un superb cal alb. Tânărul era murdar şi purta nişte haine zdrenţuroase. Totuşi murdăria şi hainele nu îi puteau ascunde farmecul. Ochii, de culoarea scoarţei de stejar, pătrunzători, părul bălai şi buzele, asemenea cireşelor. El era un prinţ care venea din război, unde oastea sa udase pământul, înroşise râurile cu sângele lor. Prinţul veni şi, îngenunchind în faţa împăratului, îi cerea un adăpost chiar dacă avea să stea în coteţ cu porcul.
Împăratul, bun la inimă, puse slugile să-i aranjeze o cameră; se spală şi îşi pune haine împodobite cu pietre preţioase cusute cu fire de aur, iar calul fu adăpat şi îngrijit.
Cele două fete aflară de prinţul umil care ceru adăpost în cocina porcilor şi merseră acolo pentru a-l cunoaşte. Când domniţele ajunseră în grădină, el era acolo: admira florile şi vorbea cu animalele. Cele două prinţese rămăseseră uimite când văzu cum animalele îl ajutau să culeagă flori. Când aduna un buchet imens de flori el le dărui fiecărei domniţe câte în parte:
- Bună, eu sunt Carlos.
- Bună, noi suntem Alina şi Mădălaine, răspunseră ele.
Prinţul le plăcea pe amândouă, dar mai mult pe Mădălaine: i se păru mai gin-gaşă şi mai firavă; însă amândouă îl plăcură foarte mult pe prinţ, iar seara, înainte de a adormi, Alina îi spuse surori sale:
- Mie mi-a plăcut foarte mult Carlos şi chiar aş vrea să mă căsătoresc cu el; doar nu o să rămân fată bătrână! Este modest, frumos şi apoi, ce dacă nu are împărăţie!? Tata are destulă avere şi chiar i-ar prinde un urmaş, că tot i-a crescut barba până la genunchi şi este bătrân, nu ar face faţă unui atac dacă s-ar întâmpla.
Când auzi aceste vorbe, Mădălaine se întrista foarte tare. Nu îndrăzni însă să-i spulbere surori sale visurile, adică, îl plăcea şi ea pe Carlos.
A doua zi, Alina îi spuse tatălui său de dragostea ce o simţea ea pentru prinţ. Împăratul se bucură de această veste şi dădu ordin să se facă o mare petrecere pentru a se logodi prinţul cu Alina. Mădălaine se retrase în cameră şi începu să plângă. Nu îndrăznea să îşi mărturisească dragostea faţă de Carlos, aşa cum sora ei făcuse, deoarece îşi iubea prea mult sora pentru a o face să sufere: aşa că decise să se sacrifice pentru ea.
Mădălaine accepta un prinţ pe care tatăl său îl prezentase la petrecerea organizată de ziua logodnei prinţului şi se prefăcu fericită.
Când Alina vru să anunţe invitaţii de logodna sa cu prinţul Carlos, acesta o opri şi merse ţintă la împărat, spunându-i:
- Măria ta, îţi sunt recunoscător că m-ai primit la curtea ta, că m-ai hrănit şi întreţinut, dar eu nu o iubesc pe Alina, ci pe Mădălaine, iar dacă mă căsătoresc cu Alina amândouă vor fi nefericite; ştiu că Mădălaine simte acelaşi lucru pentru mine. Atunci Mădălaine apăru la uşă, ascultând cele spuse de prinţ şi speriată spuse:
Nu, tată! Eu pot să sufăr! Sora mea, ce vină are ea că eu sunt o nefericită şi m-am îndrăgostit de Carlos.
Atunci tatăl celor două fete a luat o decizie înţeleaptă şi a spus:
- Fiicele mele, eu vă iubesc la fel de mult pe amândouă, dar nu amândouă vă puteţi căsători cu prinţul. Aşa că cine va îndeplini această condiţie se va căsători cu Carlos. Atunci împăratul îi puse lui Carlos:
- În pădurile din împrejurimi voi ascunde caii pe care fiicele mele călăresc şi pe care dacă vei reuşi să-l prinzi cu el îl vei omor pe balaurul care sperie întreg poporul meu.
Zis şi făcut. Împăratul trimise pe un slujitor să ascundă caii bine în pădure, ca prinţul să-i poată găsi. Fetele împăratului aveau una, un cal alb ca un înger, iar cealaltă era avea un cal negru ca abanosul.
Odată cu lăsarea serii, prinţul Carlos se pregăti să plece în căutarea cailor şi să omoare balaurul.
Prinţul merse cale lungă până în pădure şi începu să caute caii; mai întâi îl găsi pe cel negru care era al lui Mădălaine. Deodată auzi un sunet groaznic: era al balaurului cel cu şapte capete. Atunci Carlos încălecă pe calul cel negru ca abanosul şi porni spre balaur pentru a-l omorî. Când îl văzu cum scuipă foc din toate cele şapte capete, şi începu să-i taie capetele cu sabia unul câte unul. După ce îl omorî pe balaur, se întoarse la palat călare pe calul lui Mădălaine şi-i spuse împăratului că şi-a îndeplinit porunca data de acesta.
Calul Alinei nu a rămas singur în pădure: el s-a întors acasă la stăpâna lui cu un alt prinţ de pe alte meleaguri: acesta, cum o văzu pe Alina, se îndrăgosti pe loc de frumuseţea ei, iar pe Alina o fermecară ochii lui cei albaştri de care se îndrăgosti şi ea foarte repede.
- Mărite împărate, eu mi-am îndeplinit dorinţa pe care ai vrut-o tu, iar acum este rândul tău. Maiestate, să mi-o dai de nevastă pe Mădălaine, deoarece al ei este calul pe care l-am găsit prima dată, zise prinţul Carlos.
- Este adevărat că ai îndeplinit porunca, pe care ţi-am dat-o! Acuma este rân-dul meu să-mi ţin promisiunea şi iată te vei însura cu Mădălaine, aşa după cum ţi-am promis.
Împăratul puse să se taie cele mai frumoase animale şi să se pregătească pentru logodna celor două fiice ale sale. Petrecerea de logodnă a ţinut trei zile şi trei nopţi. Iar după aceea au făcut o nuntă foarte mare care a ţinut o săptămână întreagă, unde nu a fost noapte, ci numai zi si fericire. Cele două surori au trăit fericite până la adânci bătrâneţe, iar împăratul Legolas se pregătea să fie bunic.
Şi aşa au trăit şi poate mai trăiesc şi acuma în linişte şi pace.