Destine de porţelan

Sîmbeteanu Corina, clasa a VIII-a
Grupul Şcolar ”Carmen Sylva”
Eforie Sud, judeţul Constanţa

Timpul, un adversar de neînvins ce nu cruţă pe nimeni, a trecut pe lângă mine, golindu-mi sufletul, lăsându-mă să rătăcesc în lume ca o fantomă.
Era o zi de primăvară, o zi în care, în sfârşit, m-am simţit vie, după un secol de existenţă inertă pe pământ. Te-am văzut plimbându-te pe plaja goală. Erai singur, sufereai, încercai să eviţi fiecare persoană pe care o ştiai, erai sătul de falsele regrete şi de ipocrizia celor din jur, te simţeai singur, abandonat, de unde ai fi putut să ştii tu că eu îţi voi schimba viaţa în acest mod. Pentru un timp am crezut că trăim în Rai. Că după cât am suferit amândoi, în sfârşit ne vom găsi liniştea şi fericirea. Mi-aduc aminte înfăţişarea ta perfectă, păreai scos dintr-un basm, erai un prinţ la care orice femeie visa. Erai tânăr, erai înalt, solid, foarte chipeş, aveai culoarea ochilor de un albastru aprins, buzele sângerii, părul blond ca un spic de grâu. Inima îţi pulsa cu o intensitate majoră şi priveai pierdut spre nemărginita mare. Erai un trup inert printre atâţia oameni nepăsători. Iar eu, eu eram o fantomă ce aducea neferici-re oamenilor ce-mi cădeau pradă. Nevoia mă ucidea pe dinăuntru, mă luptam cu setea din mine şi încercam să o reţin când eram în preajma ta. Nu mi-aş fi iertat vreodată dacă te-aş fi rănit. Când îmi erai alături, eram cu totul altă persoană, când te-am cunoscut mi s-a schimbat cu totul felul de a percepe viaţa, mă durea că eram un monstru, dar în preajma ta uitam de asta, mă făceai să mă simt o fiinţă umană, nu mai eram singură, nu mai rătăceam prin lume încercând să supravieţuiesc, prezenţa ta îmi umplea viaţa, zâmbeam constant, simţeam cum îmi alerga sângele prin vene şi sentimentele mă copleşeau în interior.
Desigur, nu a durat mult nici fericirea noastră, în scurt timp am fost nevoită să-ţi dezvălui adevărul. Surprinsă am fost că l-ai acceptat fără să te sperii şi să fugi de mine, m-ai iubit necondiţionat şi mi-ai acceptat defectul major pe care îl deţin. Dar timpul, timpul te-a luat de lângă mine şi a distrus tot ce aveam. A fost şi vina mea, n-am ştiut să iau hotărârile corecte, n-am ţinut cont şi de dorinţele tale. Am vrut să te protejez de monstrul în care te-ai fi putut transforma, o creatură însetată de sânge şi condamnată să ucidă pentru a trăi. Poate că nu era aşa de rău, poate că viaţa mea trăită în singurătate m-a făcut să văd totul în acest fel.
Îmi amintesc apusurile de soare, privite de pe acoperişul casei mele, ce obişnuiam să le urmărim în fiecare vară. Îmi aduc aminte cum ne prindeau zorii lângă şemineu, iar eu istorisindu-ţi aventuri din viaţa mea umană şi de vampir. Erai fascinat de mine şi de viaţa mea, de tot ce ţinea de lumea asta ascunsă şi de secretele ce existau sub nasul oamenilor pe care aceştia, în graba lor, nu le observau.
Mi-e atât de dor de privirea ta inocentă, de respiraţia ta îngreunată după un sărut intens, de bătăile accelerate ale inimii tale! Mereu îţi aminteam că sunetul inimii tale este cel mai important sunet din viaţa mea, după el mă ghidam şi trăgeam concluzii, mă umpleam de idei, puneam cap la cap hotărâri. Poate acum regret majoritatea hotărârilor, dar sunt şi decizii de care nici acum nu-mi pare rău, decizii fără de care acum nu aş fi putut să supravieţuiesc loviturii grele pe care timpul mi-a dat-o, iar apoi a trecut mai departe uitând să vindece rănile lăsate în urmă.
Privesc în urmă, mă dezgustă prezentul în care mă afund, de ceva timp mă înec în propriul sânge, îmi potolesc setea cu amintiri, dar nu sunt niciodată sătulă.
Când poţi trăi pentru totdeauna, care este motivul pentru care trăieşti ? Eu te-am avut pe tine. Te-am lăsat să te stingi privind, dar simţindu-mă legată cu lanţuri ce nu-mi îngăduiau vreo cale de scăpare. Timpul a fost de vină, m-a păcălit, mi-a distrus instinctele unul câte unul, m-a orbit cu dragoste ca să nu mă pot apăra, iar apoi, când îmi mai rămăsese puţină forţă, când în sfârşit m-am trezit la realitate, m-a obli-gat să-mi privesc sigurul motiv pentru care mai rezistam, stingându-se brusc. Dar am învăţat ceva. Am învăţat că atunci, când nu mai ai nimic, nu mai ai nimic de pierdut.
Un accident nefericit m-a făcut să te pierd, te-am implicat într-o lume unde umanitatea nu este cruţată. Aceşti monştri ce aleargă singuratici prin noapte, căutând să-şi potolească setea şi să batjocorească ceva ce şi ei au fost odată, fiind mai puternici însă nu şi superiori umanităţii.
Când supranaturalul există, dragostea schimbă totul. A fost de vină şi încrederea ce o căpătasem, când ai intrat în viaţa mea, în tot ce ne înconjura. Mă molipsisem de la tine de optimismul major ce-l deţineai şi acesta a fost un lucru extra-ordinar de greşit. Eu nu aveam voie să las garda jos nici măcar pentru o secundă, căci neatenţia mea te putea costa viaţa, cum de altfel s-a şi întâmplat. De unde puteam eu să mai ştiu cine-i bun şi cine-i rău, cine ne înşela şi cine ne era aproape, cine ar fi luptat pentru tine împotriva semenilor săi şi cine ne-ar fi abandonat când ne era mai greu ? Dragostea ta, căldura ce-o purtai în suflet, felul tău ciudat de a trăi fiecare zi de parcă ar fi fost ultima, intensitatea cu care trăiai fiecare clipă m-au făcut să uit în ce lume ne aflăm.
Poate aşa a fost scris, poate asta era pedeapsa mea pentru că eram un monstru băutor de sânge, un monstru ce distrugea familii, prietenii şi multe altele, fără să mă pun în locul lor şi să mă gândesc cum m-aş fi simţit eu dacă cineva te-ar fi rănit. Mi-a fost dat să aflu, să sufăr şi cel mai mult regret că timpul te-a sacrificat pentru a mă pedepsi pe mine.
Poate greşeala a fost să mă apropii de tine, să te rup de lumea ta, normală, să te atrag în capcana morţii. Fiecare moment petrecut cu mine putea să-ţi aducă moartea dacă scăpam lucrurile de sub control. Poate era mai bine să rătăcesc în continuare prin lume şi să uit că te-am zărit pe acea plajă. Să nu privesc aşa adânc în ochii tăi şi să nu privesc în sufletul tău. Ţi-am promis că te voi iubi pentru totdeauna, fiecare zi de totdeauna. Dar acum nu mai eşti, însă nu cred că mă voi ţine de promisiune.
Aş fi vrut să mă alătur ţie, dar a fi un monstru ca mine nu îţi permite să te alături îngerilor, după ce decizi că ţi-ai încheiat misiunea pe pământ, ca tine. De aceea, noi suntem condamnaţi să rătăcim pe pământ sau sufletele noastre să rătăcească între ce oamenii numesc Rai şi Iad.
Era o zi superbă de iarnă, o zi perfectă sau cel puţin asta credeam noi că este, ne jucaserăm în zăpadă, te-am urcat pe munte, am imortalizat momentele cu câteva fotografii, iar seara am luat cina lângă şemineu. Am auzit zgomote în curte şi am ieşit să văd ce se întâmplă, am inspectat puţin şi m-am întors în casă... Te-am văzut şi am încremenit, erai întins pe podeaua holului cu privirea pierdută, m-am apropiat, inima nu-ţi mai pulsa, mâna stângă şi gâtul îţi erau pline de muşcături, erai golit de sânge, erai golit de viaţă.
Ţi-am sărutat fruntea, ţi-am închis ochii şi te-am strâns la piept, nu m-am mişcat până dimineaţă. Ţi-am anunţat sora, iar ea s-a ocupat de restul, în timp ce eu nu mă mişcam de lângă tine.
A fost singurul lucru care simţeam că mă omoară, tu nu mai erai lângă mine, nu mai erau motive pentru care să trăiesc.
Acum, tot ce mi-a mai rămas sunt amintirile, amintirile şi pozele din aceea ultimă zi. Uneori mă refugiez la cabana noastră de iarnă, mă aşez lângă şemineu şi fredonez melodia pe care o compuseseşi la pian pentru mine, cândva îţi promise-sem că o voi face publică, dar prefer s-o ţin doar pentru mine, iar atunci când o ascult să mă aşez în camera colorată a amintirilor şi să mă bucur de momentele pe care cândva le-am trăit alături de tine. Atât lasă timpul în urmă, de atât ne dă voie să ne bucurăm după suferinţa pe care ne-o lasă în urmă tuturor. Fiecare face greşeli în viaţă, apoi timpul trece şi le lasă în urmă, dar rămân urme adânci ce nu te lasă să uiţi şi să fii fericit. Amintirile sunt singurele care mai consolează sufletul, care mai alină suferinţa şi care nu te lasă să regreţi în totalitate tot ce ai făcut.
Acum am înţeles că timpul curge cu un motiv, pentru ca lucrurile să nu se întâmple toate odată, pentru a exista o ordine şi pentru a ne putea bucura de momentele frumoase câtva timp.
Acum ştiu, timpul nu vindecă, doar trece, amintirile rămân să micşoreze rănile. Însă nimic şi nimeni nu convinge timpul să stea în loc sau să se întoarcă din cursul său pentru a putea să retrăim ceva după care tânjim atât de mult.