Cum a apărut mărţişorul

Hărmănescu Ştefan, clasa a VI-a

Şcoala de Arte şi Meserii
Dumeşti, judeţul Iaşi

Într-un sat vechi de munte trăia odată o familie de ţărani. Ea era formată din două copile ce trăiau împreună cu tatăl lor. Mama fetelor murise când ele erau foarte mici şi nu şi-o aduceau aminte decât din ceea ce le povestise tatăl despre ea.
Bărbatul era un om simplu şi singura lor avere era doar o vacă. Însă, cu ajutorul acesteia, reuşise să întreţină toată familia. Fetele aveau acum şaisprezece şi şaptesprezece ani şi deveniseră nişte domnişoare foarte frumoase, cum nu erau altele în sat. Erau harnice, bune la inimă, erau lumina ochilor tatălui lor.
Într-una din zile se duse vestea în sat că însuşi regele acelei ţări, împreună cu fiul lui, avea să treacă prin acel sat în drumul pe care îl parcurgeau prin întreg regatul pentru a găsi o fată vrednică de a se căsători cu prinţul. Regele încercase de ceva vreme să îi găsească fiului o soţie, pentru a putea rupe blestemul aruncat de o vrăji-toare rea asupra ţării sale. Aceasta, prin vrăji numai de ea ştiute, a făcut ca soarele să nu mai răsară în acel ţinut până ce inima prinţului nu va fi dezgheţată de o fată. Până în acel moment nici una dintre fetele întâlnite de el nu reuşise să îl impresioneze atât de tare pe tânăr, încât să îl facă să se îndrăgostească de ea. Regele era foarte mâhnit din această cauză.
Ajuns în sat, acesta porunci să se organizeze un bal la care să fie invitate toate fetele din acel sat şi din tot ţinutul. Toate fetele începură să se pregătească de bal, să îşi cumpere din târguri rochii şi podoabe. Omul nostru se chinuia acum să găsească o soluţie pentru a le trimite şi pe fiicele lui la bal, deoarece şi ele îşi doreau demult să îl cunoască pe prinţ. La rugăminţile lor fierbinţi, el îşi călcă pe inimă şi a vândut văcuţa, reuşind astfel să le cumpere o singură rochie, nespus de frumoasă însă. Aceasta era de un alb imaculat şi cu o dungă roşie la o bretea. Neavând cum să meargă amândouă odată cu aceeaşi rochie, fetele au hotărât să meargă pe rând la bal: una în prima seară, iar cealaltă în cea de-a doua.
În prima seară plecă la bal sora cea mare. Fără îndoială, ea fusese cea mai frumoasă fată din acea seară. Regele însuşi era fermecat de frumuseţea ei, dar prinţul tot cu inima rece a rămas. În cea de-a doua seară veni şi rândul mezinei. Văzând că nu are nici o bijuterie cu care să asorteze rochia, aceasta îşi făcu o coroniţă verde din cetină de brad şi, dintr-o bucată de pânza albă şi una roşie, îşi confecţionă o fundiţă pe care a legat-o la mâna stângă. Când a intrat în sala de bal, lumea a rămas înmărmurită. Prinţul se înroşi ca un rac şi începu să plângă. El a dansat toată noaptea cu fata misterioasă, însă spre dimineaţă fata a dispărut dintr-odată. Tot ce mai găsi prinţul era fundiţa de la mâna fetei, pe care o pierduse din neatenţie. Tânărul hotărî să o caute prin tot ţinutul pe frumoasa care îi răpise inima. Punea fiecărei fete la mână funda pe care o găsise, însă nu se potrivea niciuneia. Ajunse în sfârşit şi la casa omului nostru. Fiicele sale au încercat şi ele, iar mâna mezinei se potrivi ca o mănuşă. Prinţul, fericit, o sărută şi în acel moment se însenină şi soarele apăru prima dată pe cer după foarte mult timp. Astfel prinţul se căsători cu fata aceea şi ea deveni prinţesă
De atunci, acea fundă roşie cu alb a rămas să vestească primăvara, pentru că atunci s-au întâlnit cei doi, şi s-a numit mărţişor, după numele fetei care l-a vrăjit pe prinţ cu frumuseţea ei.