Cronici ale copilăriei

Tracicaru Rareş, clasa a VIII-a
Şcoala cu clasele I-VIII Nr.1 „Al.I.Cuza”
Fălticeni, judeţul Suceava

Eram în vacanţă la bunici, într-un sătuc liniştit din Carpaţi. Stejarul bătrân se profila pe fundalul galben-roşiatec al amurgului. „Ce loc aţi putea găsi mai bun pentru a-ţi aşterne gândurile?” şi m-am aşezat pe iarba moale. Caietul mă aştepta, era dornic să afle părerile mele, dar nu ştiam despre ce să scriu. În gând mi-a venit doar un cuvânt - copilăria.
După definiţiile anoste ale acelor adulţi care se cred atotştiutori, copilăria este acea perioadă a vieţii de la naştere până pe la unsprezece ani. Ce mai ştiu ei despre trecutul lor? Nimic! Au aruncat amintirile ca pe un lucru nefolositor, au şters cu buretele uitării tot ce era mai frumos în viaţă. „De ce tot ce era mai frumos?” aceasta este o întrebare care merită dezvoltată. În percepţia oricărui copil (şi nu am uitat, deşi am paisprezece ani), această etapă a vieţii este momentul când totul este posibil. Atunci poţi fi şi supererou şi robot; atunci maşinile vorbesc sau zboară, iar cei maturi sunt inamicul principal; atunci totul este posibil datorită imaginaţiei şi nu eşti mereu ocupat cu teme, proiecte, concursuri… eşti liber. Am ajuns la concluzia că infantilitatea înseamnă libertate; însă eu mă întreb: „Doar atât? Am terminat?”. Este impo-sibil să te gândeşti la copilărie fără să îţi laşi un colţişor de creier care ţipă: imagina-ţie, naivitate, cutezanţă, toate stropite cu o picătură de iubire văzută prin doi ochi ce metamorfozează lumea într-o mare de aspiraţii mai mult sau mai puţin serioasă. Pana (modernă, desigur!) aluneca uşor pe hârtie în timp ce mă gândeam la tot ce voiam să fac când eram de-o şchioapă. Îmi aduc aminte că îmi doream să scriu un roman, să fiu Spiderman sau să controlez roboţi, dar totul se reducea la un lucru - eram departe de problemele cotidiene, de examene sau de griji. O zgârietură obţinu-tă cu bicicleta reprezenta o nouă achiziţie la palmaresul crucial pentru prestigiul personal. Ce vremuri!
Sita triază ideile, iar paginile trec necontenit îndreptându-se spre primul roman citit - Robinson Crusoe, de Daniel Defoe. Îmi doream să naufragiez doar ca să am acea magnifică locuinţă pe mica insulă tropicală. Îmi imaginam cum ar arăta, cât de bine ascunsă ar fi şi, ciudat, nu îmi puneam problema ce înfăţişare are Vineri. Hmm... poate mai adăugam câte ceva: un televizor, o turbină eoliană, niscaiva avioane şi maşini, în fine, nu mai contează. Important e că visam cu ochii deschişi sau închişi, dar visam. Urmează încă o parte de teorie cu care am cam exagerat la început şi mă opresc la momentul în care am renunţat la desenele animate. Începeam să mă maturizez. Lucrul acesta îl percepeam impresionat, dar ştiu că nu e aşa. Căutam ceva la care să mă uit în absenţa programelor bune de pe Cartoon Network şi aşa am ajuns la Discovery. Aici era un documentar numit Tehnologiile viitorului ce prezenta avioane de luptă. A fost dragoste la prima vedere! De atunci preferatele mele au rămas Discovery şi National Geographic.
Am uitat ceva! Sigur am uitat! Dar ce? Nu îmi aduceam aminte, dar s-a aprins un beculeţ, undeva, în străfundurile minţii. Trebuie să vă povestesc primul curs de înot. Aveam doar cinci ani când am intrat în sala aceea cu bazinul de înot pentru concursuri şi cu instructorii ţipând. Eram speriat, însă o doamnă s-a apropiat (cea care va deveni antrenoarea mea), mi-a vorbit frumos şi mi-a arătat copiii ce înotau cu o viteză uluitoare. M-a invitat să mă schimb şi să vin în grupă şi aşa, de la mici scufundări, am ajuns la înot de performanţă. Sper că am fost original şi că nu v-am plictisit, însă nu pot să vorbesc despre copilărie doar descriind-o precum un concept. Ea trebuie trăită!