Crâmpeie de suflet

Mihai Cosmin, clasa a VIII-a
Grupul Şcolar „Carmen Sylva”
Eforie Sud, judeţul Constanţa

Este ultima zi din restul vieţii mele. Afară peisajul se schimbă de la o oră la alta. Acum pare coborât dintr-un tablou în care s-au folosit prea mult roşu stins şi galben rubin pe frunzele de viţă sălbatică şi galben ruginiu pe cele de nuc. Iarba încă verde începe să moară încet, încet odată cu stingerea naturii contrastând puternic cu galbenul roşcat al florilor înflorite. Răspândind tristeţe, vântul cu a lui suflare mătură covorul de frunze multicolor pe aleile pustii unde odată copiii se jucau de-a v-aţi-ascunselea.
Când mă uit pe geam printre ramurile goale, văd un peisaj dezolant de natură muribundă marcată de trecerea timpului. Copacii oftează, iar lacrimile vărsate picură una câte una peste frunzele moarte. Vreau să aud cântecul păsărelelor, dar degeaba, toate au început să migreze. În aer, miresmele plutesc, fiind disipate de trecerea timpului peste ele. Iarba, frunzele şi toate elementele sunt parcă distruse de trecerea timpului; acum parcă sunt trase într-o foiţă de un maro roşiatic, fiind foarte fragile precum un bibelou. Dintr-odată, parcă cerul a fost şi el răpus de timp, devenind plumburiu.
Toate eforturile naturii de resuscitare sunt în zadar, trecerea timpului şi-a făcut simţită prezenţa. Am ieşit să mă plimb. Era o după-amiază dezmierdată de vântul plăpând de toamnă.
Mă plimb singuratic pe poteca împodobită de frunzele şi nucile îmbrăcate în haine zdrenţuite din care curge mustul amar. Covorul gros de frunze galben-maronii a obturat cărarea, trebuind aproape să înoţi pentru a trece în partea cealaltă a străzii. Copiii pe care îi vedeam pe stradă jucându-se pe maidan sunt în casă făcându-şi temele. Peisajul dezolant peste care timpul şi-a făcut simţită trecerea, aproape mort, acum parcă plânge şi suspină pentru că timpul i-a răpit ce avea mai de preţ, afectivitatea. Singurii amici care i-au mai rămas sunt vântul şi frigul. Blestemul ce-a fost aruncat de către trecerea timpului a schimbat totul în ceva nemaivăzut. Copacii sunt trişti fiindcă le-au murit mulţi fraţi, maroniul închis spre negru devenind culoarea de bază. Soarele palid nu-şi mai face văzute razele care ne mângâiau obrajii. O ploaie rece torenţială parcă pălmuieşte cu fiecare picătură tulpina copacilor, vântul ridicând frunzele de la pământ parcă numărând morţii, iar fulgerele şi tunetele parcă sunt cireaşa de pe masacrul aproape diabolic al blestemului trecerii timpului.
Ceaţa zglobie parcă ne joacă feste tuturor. Răcoarea serii se lasă încet, noap-tea parcă îşi aşază perdeaua peste pământul muribund. Îmi deschid umbrela şi, cu paşi de pitic, îmi închei plimbarea îndreptându-mă spre casă. Pe drum am văzut că nu doar păsările au ieşit din peisaj, ci şi oamenii, nu se mai află nici picior de om; tre-cerea timpului parcă ne-a răpus pe toţi. Când am ajuns acasă, toată lumea era mohorâtă şi nu avea chef de nimic, mă uitam cum trece timpul, apoi am hotărât să mă culc.
A doua zi m-am trezit într-o stare de melancolie, amorţit şi aproape inactiv... Mă dau jos din pat şi afară era o linişte tulburătoare,... apăsătoare,... cum s-ar spune calmul de dinaintea furtunii. Mă uit cum oamenii îşi urmează rutina ca nişte roboţi care nu au parte de fericire, ci doar de oboseală. E păcat... Viaţa e mult prea scurtă şi timpul trece ireversibil, mult prea repede să nu profiţi de el. Apatia a început să fie starea dominantă din cauza blestemului aruncat asupra noastră... Începem să ne amăgim că totul va reveni la normal şi că blestemul va dispărea, dar pe zi ce trece devine tot mai apăsător.
Mă trezesc, dar nu pot să zâmbesc într-o oglindă veche spartă în care mă privesc. Zilele le număr şi zbier că blestemul lasă în urma lui numai dezastre. M-am îmbrăcat şi am decis să ies din rutină... Mă uit prin casă, pe afară, nu e nimeni, e o linişte ca de mormânt. Mă îndrept spre un parc, iar pe drum văd un câine, a cărui rasă nu o cunosc, mă apropii de el şi-l mângâi pe blana lui strălucitoare de un maro nemaiîntâlnit şi decid să-l iau cu mine. I-am pus numele JD, mă urmărea peste tot, fiind foarte inocent şi blând. Când mă uit la JD, realizez că este nevinovat şi că este doar o victimă colaterală în masacrul la care suntem supuşi. Când ajung în parc deja timpul parcă zboară şi încerc să nu mă las doborât de blestem... Încerc să dau uitării totul, dar nu poţi uita trecutul când el nu te uită. Mă culc pe o bancă în paragină cu capul spre cerul înstelat; când mă uit mai bine, parcă ar încerca să-mi trimită un mesaj, dar este incomprehensibil. Încerc să-mi găsesc linişte, dar nu pot, am insomnii, îmi vâjâie capul de îmi vine să mor. S-a făcut de dimineaţă, deja timpul devenise relativ, iar supravieţuirea mea era o chestiune de timp.
Încerc să mă plimb, să mă liniştesc, să pot gândi lucid,... dar nu reuşesc, în-cep să mă învârtesc în cerc.
După câteva zile, nu mai ştiam pe ce planetă sunt şi devenisem mult prea aro-gant şi egoist. Am plecat până în oraş să văd dacă mai trăieşte cineva. Pe drum, lui JD i s-a făcut rău şi vedeam cum viaţa din el sub formă de flacără se stinge, marcată de trecerea timpului. A fost un sentiment groaznic, simţeam că lumea se prăbuşeşte asupra mea, dar şi un sentiment de ură faţă de timp, deoarece îmi lua ce îmi era mai drag, simţeam cum se crapă pământul sub mine. Trecerea timpului îmi răpise cel mai bun prieten. M-am culcat pe bancă, cu faţa la cer, şi picături gingaşe de ploaie au în-ceput să-mi mângâie obrazul, parcă încălzindu-l delicat; pentru câteva minute am crezut că e JD.
Era doar un vis, iar când m-am trezit îmi venea să ţip de durere. Totul se ducea de râpă, credeam că e doar un coşmar şi aşteptam ca cineva să mă trezească din el... Vedeam cum se sfărâmă orele în minute şi minutele în clipe. Pentru mine totul devenise ireal, era prins sub vraja timpului. Nu puteam să las viaţa să-mi fie luată de trecerea timpului aşa de repede. După câteva ore, după ce m-am trezit, eram într-o stare deplorabilă, ajunsesem în ultimul hal... Am decis să merg spre mare; secunde, minute, ore - timpul părea că-şi pierdea din ce în ce mai mult din semnificaţie... M-am dezmorţit treptat din încremenirea care mă cuprinsese. Uşa bibliotecii părea la kilometri distanţă şi parcă se mişca... cu încetinitorul. La fel ca în noaptea aceea blestemată de acum două săptămâni.
Rătăcesc şi acum prin întuneric, cu gândurile aiurea. Am avut cel mai negru coşmar, nu-mi pot aminti nimic... şi răspunsul se îneacă. Credeam că această durere va dura pentru totdeauna. Încercam să-mi fac plimbarea de seară şi să mă comport normal, dar era aproape imposibil... În timp ce mă plimbam, în ochiul minţii mele trăia o amintire greu de găsit, astupată de durere... Apoi o voce rece şi ciudată cânta o melodie, refrenul ei era: “Ploaia îngheţată a timpului cade pe pământ”.
Am încercat să desluşesc ce a vrut să spună prin asta,... dar nu înţelegeam nimic, era peste puterile mele... M-am ridicat de pe banca mizerabilă şi, pentru un moment, am fost aproape optimist şi am crezut că voi putea să rezolv această pro-blemă a blestemului trecerii timpului,... dar tot ce făceam era să fiu naiv... Am plecat spre casă; pe drum totul era în paragină. Mi se părea ceva ciudat împrejur,... mi se părea că trăiesc, captiv, în interiorul unei sfere de sticlă, mereu privit din umbră, de o entitate a cărei prezenţă o puteam simţi, dar pe care nu aveam puterea să o focalizez în câmpul meu vizual. Merg înainte, doar înainte. Nu mă uit în spate, deoarece pare că nu m-am mişcat deloc... e linişte... de ce mi se pare că sunt ţinut pe loc? Merg, simt durerea, oboseala, firea naturii umane care nu e capabilă să îndure suferinţele şi începe să protesteze la cel mai mic semn care i-ar sugera o forţare a propriei puteri. Nu aş realiza că merg dacă nu aş simţi ameţeala sau glasul trupului acesta dezgustător care doreşte relaxare; dar nu i-o ofer; oamenii sunt atât de slabi, nu pot să îndure nimic, când aud de moarte, îşi fac cruci şi încep să se roage la o entitate pe care nu o cunosc, nu o văd, dar care se presupune că există; o entitate care nu s-a născut, ci care prin existenţa sa sfidează legile a tot ce am descoperit noi, oamenii, care pare imposibil de imaginat. Eu vreau să merg până la capăt pe acest drum, fără a-mi schimba direcţia, mereu în faţă, doar în faţă. Timpul trece şi nu aşteaptă pe nimeni, nici noi nu putem aştepta ca timpul să vină, să ne ofere o existenţă mai bună, trebuie să ne-o creăm noi.
Vreau să simt trecerea ireversibilă a timpului, pentru că timpul nu ne simte, nu ştie de existenţa noastră, noi, doar nişte pioni de pe o uriaşă tablă de şah, nesemnificativi, care sfârşim mereu scoşi din joc de ceva mai puternic decât noi. Mă gândesc de ce trebuie să fim mereu folosiţi? De ce ne gândim numai la binele personal?... Răspunsurile mi se aşază în minte ca nişte pene căzute din cer. Ne gândim numai la noi pentru că altcineva nu o face. Ne iubim doar pe noi, deoarece nimeni nu ne doreşte binele; suntem într-o lume a suferinţei, unde tot ce e bine, e urmat de un lucru rău... Toţi spun că după ploaie va fi curcubeu, dar oare nu după soare apare ploaia pentru a ne face rău? Îmi treceau nenumărate întrebări prin minte, dar răspunsurile erau vagi... Merg tot înainte, nu mi-am schimbat direcţia. Merg, dar nu ştiu unde. Deodată mă opresc. Privesc în gol. Aş mai vrea să fac un pas, dar ceva mă ţine legat de acest punct. Cerul se întunecă, pământul parcă nu simte valul de răceală ce se coboară asupra lui. Încet îmi ridic capul spre cer. O eclipsă. În jurul ei norii formează un chip demonic; norii roşii se adună în jurul soarelui mort, de parcă acum soarele a fost înfrânt şi el de trecerea timpului.
Rămân cu privirea aţintită pe haoticul cer, fără a mă mişca, fără a putea să plec, doar uitându-mă. Totul cade în întuneric. Oare a venit timpul să se sacrifice un pion de pe acea tablă gigantică de şah... Oare eu aş fi acel pion... Dacă da, de ce mai sunt încă aici... Când credeam că mi-a sosit sfârşitul, o rază de lumină îmi străpunge chipul, iar atunci am găsit răspunsul pe care încă nu îl desluşisem: „Ploaia îngheţată a timpului cade pe pământ”.
Fiecare om este sortit morţii, dar până să se sfârşească şi să fie absorbit de pământ, îşi trăieşte viaţa care va lăsa mereu o urmă, asemeni unei picături ce se ciocneşte cu solul. Pentru a-ţi marca existenţa trebuie să îţi trăieşti viaţa. Când am realizat asta a fost prea târziu, deoarece trecerea ireversibilă a timpului mi-a marcat viaţa, deoarece mi-a răpit ce aveam mai drag, familia, prietenii şi pe JD. Mi-aş dori să dau timpul înapoi, dar nu mai pot face nimic... Trecerea timpului este inevitabilă, bizară, răzbunătoare, urâcioasă şi are o minte pusă pe distrugere. Reală ca un vis, reală ca o păpuşă pe o scenă pictată.
Văd marea gaură făcută de trecerea timpului care distruge tot în cale-i,... iar eu am rămas aici să mor singur, speriat şi urât, o să trăiesc nedorit, neîngropat şi fără Dumnezeu. Timpul trece ireversibil, dar noi trebuie să ne trăim fiecare clipă din viaţă ca şi cum ar fi ultima, bucurându-ne de tot ce vedem şi simţim, de aceea trăieşte-ţi viaţa şi bucură-te de tot ce există!...