Cartea fermecată

Iacob Anca, clasa a VI-a
Şcoala generală Nr. 1
Motru, judeţul Gorj

Ceasul bătu ora nouă, mama intră tiptil în camera lui Dănuţ şi deschise larg fereastra. Aerul proaspăt pătrunse în cameră aducând şi mirosul dulce, fraged şi plăcut al florilor de primăvară. Nasul fin al lui Dănuţ simţi aerul primăvăratic invadându-i simţurile şi, bănuind cine este intrusul care a provocat această schimbare, strigă:
- Hai, mamă, e duminică, mai lasă-mă cinci minute!
- Bine Dănuţ, cinci minute, dar uite ce frumos e afară, soarele îţi zâmbeşte şi-ţi spune, ca şi mine, să nu iroseşti timpul, petrece-l într-un mod plăcut şi util.
- Da, da, zise el morocănos, n-o să-l irosesc, îţi promit că azi o să citesc aşa, cum îţi doreşti.
Mama ieşi tăcută şi neîncrezătoare, hotărâtă să revină şi să-l determine pe somnorosul de Dănuţ să citească. Dorea foarte mult ca fiul ei să aibă pasiunea de a citi, de a pătrunde în lumea fabuloasă a cărţilor şi de a lăsa calculatorul, despre care ea spunea că taie pofta de lectură.
Dănuţ, ştiind că mama sa este foarte perseverentă şi va reveni, nu mai zăbovi mult şi decise să se trezească. Cu somnul încă pe pleoape, reuşi să se ridice. Un zgomot ciudat îi atrase atenţia, dorea să ştie de unde vine. Cercetă cu privirea camera şi toate lucrurile erau la locul lor, înţelegeţi ce vreau să spun: un ciorap pe pat, altul sub pat, o carte pe masă, una sub masă… totul în ordine, dar în dezordine. Visez oare? Ce se întâmplă cu mine? Cred că somnul e de vină? Am dormit prea mult şi m-am zăpăcit de tot, gândea Dănuţ tulburat de ciudăţenia zgomotului şi a foşnetelor ce se auzeau din ce în ce mai clar. Privi spre bibliotecă şi i se păru că fiecare carte dansează pe o muzică numai de ele auzită. Se apropie uşor şi o carte îi căzu în braţe. Atunci toate lucrurile se aşezară la locul lor, parcă cineva nevăzut intrase în camera lui şi aranjase totul. Cu cartea în mână se aşeză în fotoliul de lângă fereastră şi o privi cu luare aminte: o carte veche, ce avea coperţile maronii, foarte groasă, dar fără titlu şi fără autor. Dănuţ o deschise neîncrezător şi constată cu uimire că paginile erau goale. O închise repede şi o puse lângă el, privi pe fereastră şi observă că nu mai era dimineaţa, ci seara. Stelele erau pe cer şi-l priveau tăcute, spunându-i parcă să nu renunţe, să citească. Luna zâmbitoare întinse mâna, luă cartea şi i-o puse pe genunchi. Dănuţ o deschise cu teamă şi începu să citească. Primele litere apărură şi, în timp ce citea, literele se transformau în cuvinte, cuvintele formau propoziţii, propoziţiile alcătuiau fraze şi frazele spuneau întreaga poveste. Dănuţ era fascinat de lumea în care pătrunsese, lumea poveştilor, a zânelor în rochii diafane, a prinţilor curajoşi şi a vrăjitoarelor rele, lumea aventurii. Dănuţ fu cuprins de febra lecturii; citea cu înfrigurare şi da pagină după pagină dorind să descopere noi şi noi aventuri. După un timp observă cu regret că mai avea doar câteva pagini de citit, trăise alături de eroii cărţii clipe de neuitat şi acum îi era greu să se despartă de ei. Pentru a mai rămâne un timp alături de eroii săi, încetineşte ritmul lecturii, dar inevitabilul se produce şi ultimul cuvânt al cărţii anunţă finalul poveştii: sfârşit. Pe ultima pagină, ca un îndemn, sta scris cu litere aurite: „Să preţuieşti lectura şi cărţile”. Cu mâna tremurândă pune cartea lângă el şi rămâne îngândurat. Îşi aminteşte că bunica lui avusese o carte pe care o preţuia foarte mult. Liniştea este întreruptă de o voce răguşită:
- Ei, Dănuţ ţi-a plăcut cartea? Speriat, se ridică brusc în picioare îndreptându-se spre uşă.
- Stai, nu pleca, îmi pare rău dacă te-am speriat, voiam doar să ştiu dacă ţi-a plăcut ceea ce ai citit.
- Cine vorbeşte? îndrăzni Dănuţ să întrebe.
- Eu sunt, priveşte-mă, sunt aici unde m-ai lăsat, pe fotoliu. Dănuţ privi spre locul indicat şi văzu cartea.
- Nu mai înţeleg nimic. Cum de poţi vorbi?
- Bunica ta m-a îngrijit cu foarte multă dragoste, fiind prima sa carte şi eu cred că de aceea pot vorbi.
La auzul acestor vorbe, el îşi aminti cum într-o seară, stând la geam, a văzut o stea căzătoare şi bunica lui l-a îndemnat să-şi pună o dorinţă.
- Ce dorinţă ţi-ai pus? întrebă curioasă cartea.
- Ei, asta-i bună, acum îmi citeşti şi gândurile?
- Păi, sunt fermecată nu vezi, pot vorbi, pot citi gândurile tale şi minunea asta a făcut-o bunica ta cu dragostea ei pentru carte.
- Mi-am dorit s-o am pe bunica mereu aproape, dar mi-a spus că acest lucru nu e posibil şi atunci dorinţa mea a fost să ţin în mâinile mele cel mai drag lucru din viaţa ei. Acum cred că tu eşti acel lucru.
- Aşa este băiete, ai dreptate, acum, că ţi-ai dat seama, trebuie să plec. La revedere, Dănuţ! Să preţuieşti mereu cărţile, din ele vei afla multe lucruri şi mintea ta va fi mai ageră.
- Stai, te rog, nu pleca! striga el cu lacrimi în ochi când o lumină albastră a învăluit cartea şi apoi a dispărut. Cartea, acum fără viaţă, zăcea liniştită pe fotoliu; o ridică şi o strânse la piept gândindu-se la bunica lui care era departe, acolo sus, la îngeri. Dănuţ înţelesese că şi cărţile au suflet, pot vorbi atunci când sunt citite şi preţuite.Mama intră în cameră şi-l găsi pe Dănuţ stând în fotoliu cu cartea în mână. El se ridică repede puse cartea în bibliotecă şi îi spuse mamei:
- Cărţile sunt fermecate, ştiai asta?
- !…