Nouăzeci şi opt de scrisori

Buta-Alexa Francesca-Lara, clasa a VIII-a
Şcoala generală cu clasele I-VIII Nr.4
Mediaş, judeţul Sibiu

Dragă Chris,

Aceasta e a nouăzeci şi şaptea scrisoare pe care ţi-o trimit. Când o să-mi răspunzi? Mai există speranţă şi pentru mine? Mai are rost să sper? De ce, Chris? De ce mi-e teamă să recunosc adevărul? De ce mi-e teamă să recunosc că te-am pierdut pentru totdeauna? Ce crudă soartă ai avut? Mai exişti? Te mai gândeşti la mine? Trimit de atâta timp scrisori cu vaporul care pleacă spre Boston în fiecare marţi. Dar niciodată nu mi-ai răspuns... De ce? Doar pentru că nu mai exişti? Doar pentru că singurătatea asta m-a adus în pragul nebuniei? Chris, nu mai rezist! Dacă citeşti scrisoarea asta să ştii că este ultima pe care ţi-o mai trimit! Eu şi Tom plecăm cu vaporul de săptămâna viitoare spre Louisiana. Acolo are nişte mătuşi care i-au promis că îl vor ajuta. I-am creat multe probleme, Chris. De când cu manuscrisul acela... Englezii i-au interzis să mai tipărească cărţi de orice fel. Şi asta numai din cauza mea! Nu ar fi trebuit niciodată să îl las să îmi tipărească poemele. Ce minte tulburată am ajuns încât am permis să se întâmple atâtea nedreptăţi!

Săptămâna trecută au venit cei de la interne şi i-au închis tipografia. Au rupt uşile magaziei şi au dat foc cărţilor. Ani de muncă şi trudă au ars în câteva minute. Tom s-a împotrivit, dar reprezentanţii l-au ameninţat. Nu mai putem rămâne aici, Chris. Vom muri amândoi dacă nu fugim cu ceilalţi pe 16 octombrie. O sursă de încredere a lui Tom ne-a informat zilele trecute că englezii ştiu de existenţa mea. Nu pot trăi pe aceste pământuri dacă Tom nu plăteşte pentru mine taxe statului. Aşa cere legea: optsprezece monede de argint şi şase de aur pentru fiecare ucenic. Tom nu mai are de unde plăti. Abia mai avem destui bani pentru mâncare. Ne e atât de greu... mult mai greu decât şi-ar fi imaginat el vreodată. Acum două săptămâni m-am oferit să plec. Vreau să zic să fug, deodată cu vaporul care pleacă spre Boston. Am auzit că portul s-a închis, aşa că probabil nu ar fi fost tare dificil să mă strecor până la vechea casă de pe strada Ceaiului.
Îţi mai aduci aminte, Chris, ce fericiţi eram acolo? O, frăţioare, ce dor mi-e de tine! Aş da orice să te mai văd măcar pentru ultima oară. Ce rost are să speri, acum, când speranţa nu mai are nici un înţeles? I-am trimis doamnei Steward o scrisoare cu acelaşi vapor. Dânsa mi-a răspuns. Mi-a spus că te-ai înrolat în armata Angliei. Nu e adevărat, nu-i aşa? Tu nu ai fi în stare să îţi trădezi ţara într-un mod atât de mişeleş-te, nici măcar dacă ar fi singura cale de a-ţi salva viaţa! Nu-i aşa, Chris? Şi totuşi, doamna Steward mi-a distrus şi ultima speranţă: dacă te-ai înrolat în armată, eşti probabil mort. La ce te-ai gândit când ai făcut asta? Este sinucidere curată! De ce nu te-ai gândit la mine, la sora ta care încă te aşteaptă? De ce nu te-ai gândit la noi şi la promisiunea pe care ne-am făcut-o? Îţi mai aduci aminte? Mi-ai spus: „Roslie, pleacă! Fugi! O să te caut, îţi promit! O să te găsesc!”... M-ai căutat? Te-ai mai gândit vreodată la mine? M-ai găsit? Atunci de ce nu te văd? Să-nsemne asta că e vina mea? Eu sunt vinovată pentru că nu mai ştiu să cred?
Chris, nu pot,... chiar nu mai pot... trăi fără tine. Tocmai de aceea te voi căuta eu! Şi îţi jur că eu voi fi aceea care te va găsi într-o bună zi! Ai să vezi: totul va fi ca înainte! Nu pot sta aici şi nici nu pot pleca! Înseamnă să te pierd... pentru totdeauna.
Nu,... nu voi merge în Louisiana cu Tom. Am să fug, Chris! Mă voi urca pe primul vapor care pleacă spre Boston şi te voi găsi. Ştiu că eşti încă acolo...

Cu dragoste de la sora ta,
Roslie

♦

Era anul 1773 când m-am pierdut de Chris. În portul din Boston sosiseră navele engleze care transportau ceai pentru colonişti. A fost un an greu pentru toţi, căci statul cerea plată şi taxă pentru toate atelierele. Tatăl nostru avea un atelier de fierărie, aşa că toată vara am fost nevoiţi să îl ajutăm, pentru că nu îşi permitea un slujbaş. Mama murise cu patru ani în urmă, datorită bolilor care circulau în acea perioadă pe străzile acelea murdare pe care locuiam.
Îmi amintesc că doamna Steward ne chema în fiecare duminică la masa de prânz. Ea era o femeie bogată care locuia la trei străzi distanţă de casa noastră. Cu o parte din banii primiţi de la soţul ei (care era comandantul trupelor coloniale din Quebec), reuşise să cumpere o casă mică de lângă port şi s-o transforme într-o şcoală pentru copiii din Boston. Mergeam acolo în fiecare miercuri şi vineri, împreună cu Chris. Obişnuia să ne citească despre Henric de Guise, Maria Tereza, Voltaire şi să ne citească opere de Jean de la Fontaine sau Racine. Atunci am început să mă simt pasionată de literatură. Mă visam într-un salon unde se ţineau discursuri literare, alături de toţi scriitorii pe care-i admiram. Doamna Steward ne-a dat odată o temă să încercăm să scriem un poem. A doua zi a strâns toate foile, iar după ore m-a rugat să îl anunţ pe tata că va veni în vizită.
Săptămâna următoare, doamna Steward venise la noi. Tata ne trimise în atelier pe mine şi pe fratele meu. Dar când am închis uşa, i-am auzit începând să se certe:
- Femeie, am crezut că am fost clar: nu te mai apropia de copiii mei! Ce cauţi acum? Răzbunare? Nu vezi că sunt doar nişte copii?
- John, te rog...Ştii bine că nu aş putea să le fac vreun rău...
- Ce zici...? Să nu le faci rău? De ce nu te-ai gândit la asta înainte să îi abandonezi...
- John, eu... Ştii bine că...
- Nu, Carla! Ar fi trebuit să ştii că nu o să te las să te mai apropii de copii tăi...I-ai abandonat şi ai plecat cu comandantul în Quebec.
- John, ştii că nu am avut de ales... Era în vremea războiului... Coloniile erau locuri periculoase pentru noi. De aceea a trebuit să plecăm!
- Şi copiii tăi?... Copiii tăi, Carla! Copiii tăi!
- John, încetează! Copiii nu ar fi supravieţuit dacă nu ţi-i lăsam ţie. Erau bolnavi... drumul era mult prea lung pentru ei, ar fi putut... Oricum, nu acesta e motivul pentru care am venit. Săptămâna trecută la cursuri, Roslie a scris o poezie minunată. Uite, o am cu mine! Vrei s-o auzi?
- Carla, nu. Te rog, pleacă. Pleacă şi lasă-mi copiii în pace.
- John, fiica mea e talentată. Are un viitor strălucit în faţă.
- Da, ai dreptate. Ar fi avut un viitor strălucit dacă ai fi păstrat-o. Acum nu s-ar mai teme că mâine va muri de foame....
- Ai fost un bun părinte... Te invidiez, să ştii.
- Carla, pleacă...copiii se pot întoarce din clipă-n clipă.
- Dacă de asta te temi... Au trecut mulţi ani de când nu i-am mai ţinut în braţe. Gemenii mei... erau atât de frumoşi. Să nu crezi că nu m-am gândit deloc la ei, să nu crezi că nu am suferit.
- Carla....
- Dar John, de ce nu? Ei ar putea înţelege. Sunt puternici. Au deja cincisprezece ani.
- Şaisprezece...
- Poftim...?
- Au şaisprezece ani....
- Doamne, John! Am fost o mamă oribilă, nu?
- De când, Carla? De când ai demnitatea de a recunoaşte adevărul?
- Eram o nepăsătoare...Dar suflet am avut, şi încă am!
- Atunci de nu pleci? De ce nu vrei să accepţi că nu exişti pentru ei? Ei nu te vor.
- Dar John...Nu putem ştii dacă nu îi întrebăm. Te rog!
- Domnia Ta, Carla de Bourbon... Mă rogi tu pe mine? Ce zile chinuite din viaţa ta mi-au fost date să văd!
- John, nu! Nu-mi mai rosti numele adevărat câte zile ai! John, te rog, te implor, gemenii nu pot afla că provin din cea mai nobilă familie a Franţei...
- Acesta e, nu-i aşa? Motivul pentru care le vorbeşti despre Versailles şi despre autorii aceia francezii...Ce-ncerci? Să le destăinui din ce neam se trag ei, moştenitorii coroanei?
- John, nu! Ei nu trebuie să afle. Ar fi ucişi pentru un astfel de adevăr. Oricine ar fi în stare de orice pentru a pune capăt dinastiei. Îţi dai seama că Franţa are zeci de duşmani?
- Nici o grijă, Maiestate. Familia ta e încă acolo. Şi acolo va fi pentru mult, mult, foarte mult timp. Cu asta am spus tot ce aveam ce zis.
- John, promite-mi că nu o să afle niciodată...Promite-mi că nu o să le spui...
Atunci Chris a ieşit de după uşă:
- Tată...Ce...?
- Chris, nu! Taci! Te rog, te implor, nu le spune că am auzit ce ai vorbit, i-am spus eu încet, trăgându-l uşor de cămaşa murdară şi ruptă.
- Ros, calmează-te! îmi spune, sărutându-mă uşor pe frunte.
- Chris, Roslie, copii...Ce faceţi aici? întreabă tata speriat.
- Ne-am întors de la atelier, răspunde Chris, arătând cu o mână spre magazia de lângă casă şi cu cealaltă mângâindu-mi liniştitor obrazul care se odihnea pe pieptul său. E totul bine, Ros!

♦

Dar nu era, şi niciodată nu avea să mai fie. În noaptea aceea era 24 august, Noaptea Sfântului Bartolomeu, aşa că pe stradă toată lumea petrecea.
- Roslie, calmează-te! mi-a spus Chris în timp ce deschidea portiţa din lemn a curţii pentru a ne alătura petrecerii de afară.
- Chris, tu nu vezi? Ceva se întâmplă! Simt asta!
- Ros, gata! M-am săturat de prostiile tale! Nu ştiu ce au discutat tata şi doamna Steward, dar cu siguranţă nu se referau la noi...Îţi aminteşti? Noi suntem copiii Christinei! Ea ne-a crescut şi ea ne-a dat viaţă!
- Dar despre noi vorbeau! Chris, trezeşte-te! Nouă ne vorbeşte despre Franţa şi Bourboni şi noi avem şaisprezece ani!

♦

Ce s-a întâmplat mai apoi nu îmi mai amintesc deloc. Ştiu doar că m-am trezit la bordul unui vas de transport care se chema „Perla golfului Mexic”. Acolo l-am întâlnit pe Tom. Făcea comerţ pe mare cu hârtie. M-a zărit întinsă pe puntea rece. Ploua. S-a apropiat uşor de mine. A încercat să încerce să afle cine eram şi ce căutam la bordul vasului de transport.
- Chris,... tată...
- Dom’şoară, eşti bine?
- Nu... Chris... unde e Chris?

♦

Au trecut zeci de zile de când nu am mai auzit nimic de fratele meu. Acum lucrez în tipografia lui Tom. Într-o seară, când s-a dus devreme la culcare, am intrat în atelierul său şi am luat câteva foi şi o bucată de cărbune. Mi-am scris versurile pe acea hârtie, până când, după câteva zile, Tom a găsit-o. Timp de câteva luni, am lucrat împreună la o carte,... o carte a mea! După vreo şapte luni, reprezentanţii coloniilor engleze au venit să inspecteze magazia. Au găsit un exemplar al cărţii mele. După două zile s-au întors din nou. Erau înarmaţi. Au dat foc magaziei şi l-au ameninţat pe Tom. Nu mai aveam de ales: trebuia să plecăm undeva unde să nu fim găsiţi de reprezentanţii adunărilor de protejare a drepturilor burghezilor.
Era 14 aprilie, 1774, când am scris încă o scrisoare fratelui meu. Trimiteam toate scrisorile la adresa doamnei Steward, cu o corabie care pleca spre Boston în fiecare marţi. Această scrisoare a fost ultima dintre cele nouăzeci şi opt pe care le-am trimis:

Chris,

Ştiu că în ultima scrisoare ţi-am spus că o să mă întorc. Plecarea s-a amânat puţin, aşa că te rog, asta dacă îmi citeşti scrisoarea, să mă aştepţi pe data de 23 aprilie, la port. Voi fi în spatele vechii şcoli. Te rog, Chris, nu mă dezamăgi. Nu ştii cât am visat la clipa în care o să te regăsesc pe tine şi pe tata,… şi pe mama. Chris, ieri am primit o scrisoare de la doamna Steward. Ea e mama noastră! Mama noastră adevărată! Mi-a povestit totul,… de ce a fost nevoită să ne abandoneze şi cine suntem cu adevărat! Frăţioare, suntem moştenitorii coroanei franceze, prinţii Franţei. Dar mă tem. Şi cum mi-a spus şi mama în scrisoarea de ieri, viaţa noastră e mai valoroasă decât a oricărui alt om în clipa de faţă!

Cu nerăbdare,
Roslie.

P.S.: Ai mare grijă de tine! Ne vedem curând.

Am pus scrisoarea într-un plic pe care am scris frumos adresa doamnei Steward. I-am cerut voie lui Tom să plec la port (căci era chiar marţi ), şi am ieşit pe poarta atelierului. Dar era prea târziu... mult prea târziu ca să mai pot face ceva: reprezentanţii adunării de protejare a drepturilor burgheziei tocmai veneau de pe strada de lângă casă…