Pasărea albă

Căprariu Bianca, clasa a VII-a
Şcoala „Alice Voinescu”
Drobeta – Turnu Severin, judeţul Mehedinţi

Pasărea a sosit de foarte departe. Epuizată, s-a aşezat la fereastra mea pentru a ciuguli câteva firimituri de pâine pe care le las mereu pentru păsările din oraş.
Dar această pasăre nu era din oraş, n-o mai văzusem până atunci. Părea atât de obosită şi în acelaşi timp atât de fericită să se aşeze! Şi să ciugulească resturile unei pâini uscate găsită din întâmplare în faţa unui bloc de pe strada mea, luată cu grijă, apoi mărunţită cu mare atenţie, datorită grijii mele de a cruţa pipotele păsărilor de pe aici.
Nu m-am mişcat în cameră ca să nu o sperii. Am rămas calm, concentrându-mă să o observ atent, hotărât să n-o las să plece înainte de a-mi da un motiv asupra venirii ei aici. Era albă, în întregime albă, puţin mai mare decât un porumbel.
N-am crezut nici o clipă că ea o să ciugulească, că o să dea de câteva ori cu ciocul şi apoi o va şterge tiptil. S-a aşezat pe pervaz părând că vrea să se hrănească timp îndelungat. Toate firimiturile o interesau. Era aici, ca şi cum pregătea ceva. Fără să se grăbească, ea se vântura ici şi colo. Auzeam toate loviturile precise pe care le dădea cu ciocul, le auzeam răsunând în cameră, ca şi cum ar fi lovit în fiinţa mea. Şi eu pândeam momentul zborului, nemaifăcând nici un gest care s-o oblige să plece.
După cel puţin o jumătate de oră, când ea terminase de adunat totul, nu dă-dea nici un semn că ar vrea să părăsească locul. Era, aşa cum presimţisem, în aşteptarea unui eveniment care întârzia. Eu, nemişcat, ea de asemenea, cu geamul între noi, ce părea că vrea să motiveze cumva răbdarea noastră.
O să ciripească? O să-şi îndoaie lăbuţele şi să se aşeze cu pieptul pe cimentul neted? O să ciocănească în geam? Cu gâtul întins, cu pieptul bombat în faţă spre geam, pasărea albă părea hotărâtă să rămână.
Am decis să deschid fereastra. Încet. Fără să fac prea mult zgomot ca să nu o sperii. Şi am văzut-o rămânând tot impasibilă, fără să aibă privirea neliniştită.
În clipa în care a simţit fereastra deschisă, curentul de aer şi pe mine, a început să cânte. Imediat am înţeles că acest cântec era pentru mine. Ascultam cu atenţie. N-auzisem niciodată un asemenea cântec. Era ca şi cum, pentru prima oară, auzeam cu adevărat o pasăre cântând. Ştiam pe de rost uguitul porumbeilor, ciripitul vrăbiilor care treceau zilnic pe la mine, strigătele aspre ale corbilor, fluieratul mierlelor primăvara. Dar acest cântec îmi era necunoscut şi în acelaşi timp atât de familiar. Mi se părea că era un mesaj în notele acestui cântec nou. Şi ciulind urechea, alungând orice teamă de a o vedea plecând, am început să descifrez câteva cuvinte. Pasărea îmi vorbea despre un cer imens, fără nori. Îmi vorbi despre un vânt din nordul glacial. Apoi, ea evocă câmpii întinse cât vezi cu ochii, pe care zborul său le atingea, fără să întâlnească vreun obstacol, întinderi fără de sfârşit, unde omul nu pusese niciodată piciorul. Îmi povesti multă vreme despre surorile ei păsările, care fugeau dincolo de orizont, acolo unde nebunia oamenilor nu-şi lăsase încă amprenta. Am auzit în seara aceea bucuria lor de păsări migratoare avide să zboare mereu tot mai departe, libere. O stare fără spaime, ajutată de o lejeritate cunoscută doar de păsări, un fel de graţie înaripată. O apăsare fluidă care poartă germenii de lumină şi o dorinţă de a trăi. Nu ştiu cât timp a durat cântecul său.
Dar noaptea se lăsa încet, cerul îşi schimba culoarea şi pasărea continua, mereu cântând, să privească în direcţia mea. Inflexiunile vocii se făceau tot mai duioase, melodia mai lentă. Mi s-a părut că se pregătea să plece.
A înaintat spre fereastră, a privit în faţa mea, după aceea m-a fixat cu ochii ei de foarte aproape, simţindu-mă privit până în adâncul fiinţei mele. Apoi a plecat, aşa cum venise. Fără o singură bătaie din aripi, strecurându-se prin aer ca prin braţele unei linişti susţinută de culoarea unui cer îngălbenit.
Am rămas mult timp la fereastră. Mi-era cam frig, dar voiam să văd sosind noaptea, pentru că noaptea îmi adusese pasărea. Am cerut nopţii care se lăsa să mi-o aducă iarăşi. Şi a doua zi, la aceeaşi oră, m-am postat în faţa ferestrei, cu aceeaşi rugăminte. Dar nu! Ea nu s-a mai întors niciodată. N-am mai revăzut niciodată pasă-rea albă. Am aşteptat-o zile întregi. Dar, lucru ciudat: de la plecarea ei, aştept mereu cântecul său şi, printr-o forţă care mă depăşeşte, sunt obligat să traduc acea muzică prin cuvinte.
Am aflat mulţi ani mai târziu, în timpul nopţilor mele, că pasărea albă se aşezase pe pervazurile mai multor ferestre de case locuite. După ştiinţa mea, ea cântase pentru femei şi bărbaţi răspândiţi în toată lumea şi, de fiecare dată când o femeie sau un bărbat auzise această muzică, persoana respectivă nu mai rămânea aceeaşi. După trecerea păsării albe, persoana simţea, ca şi mine, că trebuie să facă ceva cu acel cântec. Eu am ales să exprim această vibraţie prin cuvintele vocabularului curent, cel mai simplu mijloc de exprimare. Un altul a ales să traducă cu instrumentul său muzical ceea ce pricepuse el de la pasărea preţioasă.
O bătrână doamnă a ales liniştea.
Un băieţel a desenat multe şi eu am avut ocazia să văd câteva din desenele sale.
O tânără a plecat să facă ocolul pământului.
Eu cred că pasărea albă a petrecut o parte din viaţa sa vizitând bărbaţi şi femei, fără a se supune unui plan. Nu avea niciun criteriu pentru a alege o persoană sau alta, vârsta nu avea nicio importanţă; erau foarte tineri, sau foarte bătrâni, căsătoriţi sau nu, oameni fericiţi şi alţii plini de tristeţe.
M-am întrebat dacă era un liant care să adune la un loc pe toţi cei vizitaţi de pasăre, dar n-am găsit nimic. Am renunţat să găsesc o linie comună. Probabil era pur şi simplu dorinţa de a asculta. Sau o disponibilitate. Un timp gratuit.
Probabil este ceea ce e atât de rar de găsit în zilele noastre: un timp mort.
Capacitatea noastră de a asculta s-a redus.
Există speranţa că într-o zi pasărea albă va veni şi la voi. Nu aveţi altceva de făcut decât s-o ascultaţi. Puteţi începe prin a citi în interiorul vostru dorinţa de a întâl-ni pasărea albă, de a simţi muzica după plecarea ei. Câteva momente cu zgomotele lor specifice, cu miresmele lor au puterea de a declanşa ceva, de a vă ajuta să trăiţi un declic, dacă doriţi asta din inimă.
Cunoaşteţi voi zgomotul unei crengi care se rupe sub greutatea fructelor verii? Aţi auzit vreodată adierea care se ridică înainte ca soarele să înţepe cu razele sale câmpia? Sau liniştea păsărilor înaintea furtunii? Sau apa torentului învolburat care mângâie câteva frunze de salcie plângătoare? Sau scârţâitul paşilor pe zăpada căzută în timpul nopţii?
Lista este lungă cu aceste zgomote uşoare care sunt începuturile cântecului păsării albe. E rândul vostru să le alegeţi şi să vă antrenaţi cum doriţi. Şi într-o zi, poate, pasărea albă va veni să se aşeze pe pervazul ferestrei voastre, în momentul în care voi nu vă aşteptaţi, când sunteţi cel mai puţin pregătiţi să o întâmpinaţi. Liniştiţi-vă.
Pregătiţi-vă. Pasărea albă vă aşteaptă. Viaţa sa, ea o petrece aşteptându-vă.