Damşa David-Denis, clasa a III-a
Liceul Pedagogic „Carmen Sylva”
Timişoara, judeţul Timiş
Liceul Pedagogic „Carmen Sylva”
Timişoara, judeţul Timiş
Bună! Mă numesc Denis şi vreau să vă povestesc cum a fost în vacanță.
Cu toate că eu mi-am dorit să văd piramidele din Egipt, în vara trecută, am vizitat împreună cu mama Tunisia, o țară din nordul Africii. Călătoria am făcut-o cu avionul. În numai două ore am ajuns de la Timişoara în Mahdia, o frumoasă staţiune la Marea Mediterană, unde valuri albastre şi mari își revărsau spuma peste plaja plină cu scoici şi nisip. Deși ne udau picioarele până la gleznă, apa rece nu ne-a îndemnat să facem baie. Ținta mea era deșertul cu oamenii şi tainele lui. Nerăbdarea creștea în mine cu fiecare oră petrecută în hotel şi mereu o întrebam pe mama: „Când plecăm?”. Am avut de așteptat două zile în care am vizitat stațiunea.
În sfârșit, a sosit şi ziua când ne-am urcat în autocare.
După patru ore de mers, cu o mare tulburător de albastră în stânga şi imense plantaţii de măslini în dreapta, ne-am oprit în El Jem să vizităm anticul „Colosseum roman”. La coborârea din autocar, au năvălit peste noi comercianţii berberi. Singura amintire urâtă! Unul dintre ei m-a smuls din lângă mama şi mi-a împodobit capul cu un fel de batic pe care atât de repede l-a înnodat, că nici nu am avut timp să mă dezmeticesc. M-a ţinut strâns de mână şi, până mama nu l-a plătit, nu mi-a dat drumul. Aşa de speriat am fost, că tot timpul cât am vizitat Colosseumul nu m-a părăsit frica. Deşi aventura prin deşert a început cu stângul şi ascultam cu lacrimi în ochi explicaţiile ghidului, am reţinut că această impresionantă construcţie este a treia ca mărime şi cea mai bine păstrată, dar nu şi cea mai mare. Primele două se găsesc în Italia, la Roma şi Verona.
În siguranţa autocarului, ne-am continuat drumul spre imensitatea deşertului. Acum nu mai vedeam marea, doar tufe mici presărate prin nisip, piatră sfărâmată şi cămile libere, ori însoţite de berberi, răspândite peste întinderea aceea parcă fără sfârşit. Ne-a însoţit aşa-zisa „civilizaţie”, pungi de plastic şi peturi, cât era şoseaua de lungă!
Străbătând „deşertul de piatră”, am urcat Munţii Atlas, până în Matmata. Trebuie să vă spun ce m-a impresionat aici!
Casele sunt săpate în pământ, au nişte curţi circulare, adânci de trei-patru metri. În pereţii laterali sunt scobite încăperi unde trăiesc oameni ai deşertului numiţi „troglodiţi”. Aceste camere au doar intrare, nu au geamuri. Am vizitat o astfel de casă, intrând printr-un tunel săpat în coasta dealului. O femeie berberă ne-a întâmpinat cu lipie caldă şi ulei de măsline. Curtea, înclinată, face ca apa de ploaie să curgă într-un bazin acoperit cu frunze de palmier. Tot în el, prin nişte şanţuri, este adusă apa de la nivelul solului, dar numai de pe terenul care aparţine familiei.
Atât ghidul, cât şi mama mi-au spus că pământul de aici este argilă şi de aceea apa nu pătrunde prin grosimea tavanului, păstrând locuinţele uscate, iar în bazinul colector stă ca într-o găleată. Această rezervă oamenii o folosesc atât pentru ei, cât şi pentru animale: oi, capre, cămile, cai. Ploaia este singura sursă de apă pentru troglodiţi, locuitorii acestor aşezări, iar când plouă, plouă puţin şi rar. Cel mai apropiat puţ este la câţiva km depărtare, în plin deşert. Şi restaurantul unde am luat masa de prânz, era la fel. Am fost serviţi cu mâncare tradiţională. Eu am preferat-o pe cea din sacoşa mamei şi îngheţata de la toneta de la intrare. Am cumpărat apă şi ceva suveniruri. Deşi autocarul avea climă, îmi era mereu sete. Aici apa este foarte scumpă. Pentru locuitorii deşertului ea este o problemă de viaţă şi de moarte. Statul aprobă oricui să caute petrol, dar dacă prin sondă ţâşneşte apă, se confiscă şi este distribuită gratuit localnicilor.
Din Matmata şoseaua strecurată printre vârfurile de piatră ale munţilor ne-a dus prin Medenine, unde casele construite din lut bătut şi piatră, deşi se înălţă la suprafaţa pământului, sunt bizare, semănă cu nişte grote suprapuse.
După câteva ore am părăsit „deşertul de piatră” şi am intrat în „deşertul de nisip”. Cât vezi cu ochii - dune roşietice, ici colo tufe răzleţe, vârtejuri de praf şi cămile în lungul drumului. Un peisaj monoton, dar foarte atractiv . M-a ţinut ore în şir cu nasul lipit de geamul autocarului. Din când în când, la îndemnul mamei, mai notam câte ceva în carneţelul de vacanţă, ca să nu uit.
Printre dunele de nisip am zărit primii palmieri.
Ghidul ne-a spus că este oaza Douz, unde vom rămâne peste noapte. A fost o după-amiază nemaipomenită!
Toţi turiştii am fost urcaţi pe cămile şi ne-am plimbat cu caravana, printre dunele de nisip. Trebuie să vă spun că mama nu a vrut să călărească şi ne-a urmat în trăsură. Un „tuareg” ne-a făcut demonstraţii pe un cal pur sânge arab.
La orele patru dimineaţa am plecat spre „deşertul de sare” să prindem „răsăritul soarelui”.
Pentru răsărit, nu am cuvinte, nu poate fi povestit. O bucată de rai! Am trăit pe viu un basm arab în toată frumuseţea lui! Primele raze parcă au dat foc cristalelor de sare care sclipeau pe câmpul acela nesfârşit ca o cultură de diamante ce se îneacă la orizont. Am făcut poze, am gustat apa din sărături şi am admirat muşuroaiele roşii, verzi, galbene, albastre şi albe ale exploatărilor de sare. Şoseaua, făcută cu armata în urmă cu cinci ani, urmează „vechiul drum roman” marcat cu piloni de lemn încă din perioada imperiului. Pe marginea ei, la punctul de oprire, tonetele încărcate cu ciorchini de curmale, apă la gheaţă, melci fosilizaţi şi „trandafiri de deşert” stricau peisajul acela de vis. Nu s-au lăsat aşteptate nici alte urme ale „civilizaţiei”! Ici-colo, peste marea întindere de nisip, jipuri, camioane şi alte mijloace de transport, zăceau pe jumătate îngropate. Am aflat explicaţia de la un localnic: „Înainte de construirea autostrăzii, doar trei sau patru oameni mai cunoşteau linia drumului printre nisipurile mişcătoare! Unii aventurieri au rămas împotmoliţi, iar alţii dispăruţi!”
Din Kebili până la următoarea oază, Chebika, am mers cu maşini de teren dotate cu climă. Din cauza aerului condiţionat şoferul, un arab îmbrăcat în port tradiţional, purta mănuşi groase, iar noi muream de cald! După ce am vizitat cascada şi râul, care, la câteva sute de metri, se pierde în dune, de parcă nici nu ar fi existat, am cumpărat „trandafiri de deşert” - o rocă frumoasă care se face doar sub greutatea dunelor de nisip. Un localnic care purta pe piept un cameleon şi două şopârle vii de deşert, mi-a dat voie să pun mâna pe ele.
Cea mai frumoasă oază a fost Tamerza, la graniţa cu Algeria. Aici am urcat muntele şi, după ce am trecut prin „Poarta lui Ali-Baba” spre grota cu acelaşi nume, am văzut cum izvorăşte un râu, care se transformă într-o cascadă minunată şi apoi formează un lac mic, limpede şi albastru ca o lacrimă. Şi aici râul se pierde în nisipul deşertului la ieşirea din oază. Pe nisipul îmbibat creşte o pădure de curmali uriaşi. La răcoarea lor cresc portocali, caişi, piersici, iar sub ei, grădini cu legume şi pepeni de toate formele. Sunt culturi de plante în trei etaje, umbrindu-se una pe alta!
De aici ne-am întors şi am intrat cu jipurile pe pista „Paris-Dakar”. După trei ore de mers printre dunele de nisip în care ne-am împotmolit de câteva ori, am ajuns pe platoul de filmare al Holywoodului. Aici a prins viaţă „Războiul Stelelor”, iar eu mi-am imaginat că sunt unul din eroii care se plimbau pe „rachetodrom”, aşteptând să zbor spre stele. N-am să uit niciodată experienţa trăită! Păstrez în camera mea o serie dintre pozele făcute printre clădirile din lut şi machetele rămase.
Din frumoasa oază Tezour, pe care am vizitat-o doar în fugă, am luat din nou autocarele spre inima deşertului.
Străbătând Sahara, am văzut din nou zeci de cămile hoinărind singure printre nisipuri şi beduini nomazi, adevăraţi oameni ai deşertului, trăind în corturi acoperite cu frunze mari de palmier.
Spre sfârşitul călătoriei, am trecut prin Kairouan, care este cel de al treilea centru islamic ca importanţă după Meka şi Medina. O moschee cuprinde un sfert din oraş, iar lângă ea - fabrica de covoare persane, unde lucrează numai femei care ţes manual adevărate picturi din sfoară şi lână. Cel mai ciudat mi s-a părut faptul că „nici o clădire nu are voie să depăşească înălţimea minaretului”. Ciudat, nu?
După aventura noastră prin deşert, ne-am întors cu avionul la Timişoara, unde tata ne aştepta. Mi-a fost atât de dor de el!
Cu toate că eu mi-am dorit să văd piramidele din Egipt, în vara trecută, am vizitat împreună cu mama Tunisia, o țară din nordul Africii. Călătoria am făcut-o cu avionul. În numai două ore am ajuns de la Timişoara în Mahdia, o frumoasă staţiune la Marea Mediterană, unde valuri albastre şi mari își revărsau spuma peste plaja plină cu scoici şi nisip. Deși ne udau picioarele până la gleznă, apa rece nu ne-a îndemnat să facem baie. Ținta mea era deșertul cu oamenii şi tainele lui. Nerăbdarea creștea în mine cu fiecare oră petrecută în hotel şi mereu o întrebam pe mama: „Când plecăm?”. Am avut de așteptat două zile în care am vizitat stațiunea.
În sfârșit, a sosit şi ziua când ne-am urcat în autocare.
După patru ore de mers, cu o mare tulburător de albastră în stânga şi imense plantaţii de măslini în dreapta, ne-am oprit în El Jem să vizităm anticul „Colosseum roman”. La coborârea din autocar, au năvălit peste noi comercianţii berberi. Singura amintire urâtă! Unul dintre ei m-a smuls din lângă mama şi mi-a împodobit capul cu un fel de batic pe care atât de repede l-a înnodat, că nici nu am avut timp să mă dezmeticesc. M-a ţinut strâns de mână şi, până mama nu l-a plătit, nu mi-a dat drumul. Aşa de speriat am fost, că tot timpul cât am vizitat Colosseumul nu m-a părăsit frica. Deşi aventura prin deşert a început cu stângul şi ascultam cu lacrimi în ochi explicaţiile ghidului, am reţinut că această impresionantă construcţie este a treia ca mărime şi cea mai bine păstrată, dar nu şi cea mai mare. Primele două se găsesc în Italia, la Roma şi Verona.
În siguranţa autocarului, ne-am continuat drumul spre imensitatea deşertului. Acum nu mai vedeam marea, doar tufe mici presărate prin nisip, piatră sfărâmată şi cămile libere, ori însoţite de berberi, răspândite peste întinderea aceea parcă fără sfârşit. Ne-a însoţit aşa-zisa „civilizaţie”, pungi de plastic şi peturi, cât era şoseaua de lungă!
Străbătând „deşertul de piatră”, am urcat Munţii Atlas, până în Matmata. Trebuie să vă spun ce m-a impresionat aici!
Casele sunt săpate în pământ, au nişte curţi circulare, adânci de trei-patru metri. În pereţii laterali sunt scobite încăperi unde trăiesc oameni ai deşertului numiţi „troglodiţi”. Aceste camere au doar intrare, nu au geamuri. Am vizitat o astfel de casă, intrând printr-un tunel săpat în coasta dealului. O femeie berberă ne-a întâmpinat cu lipie caldă şi ulei de măsline. Curtea, înclinată, face ca apa de ploaie să curgă într-un bazin acoperit cu frunze de palmier. Tot în el, prin nişte şanţuri, este adusă apa de la nivelul solului, dar numai de pe terenul care aparţine familiei.
Atât ghidul, cât şi mama mi-au spus că pământul de aici este argilă şi de aceea apa nu pătrunde prin grosimea tavanului, păstrând locuinţele uscate, iar în bazinul colector stă ca într-o găleată. Această rezervă oamenii o folosesc atât pentru ei, cât şi pentru animale: oi, capre, cămile, cai. Ploaia este singura sursă de apă pentru troglodiţi, locuitorii acestor aşezări, iar când plouă, plouă puţin şi rar. Cel mai apropiat puţ este la câţiva km depărtare, în plin deşert. Şi restaurantul unde am luat masa de prânz, era la fel. Am fost serviţi cu mâncare tradiţională. Eu am preferat-o pe cea din sacoşa mamei şi îngheţata de la toneta de la intrare. Am cumpărat apă şi ceva suveniruri. Deşi autocarul avea climă, îmi era mereu sete. Aici apa este foarte scumpă. Pentru locuitorii deşertului ea este o problemă de viaţă şi de moarte. Statul aprobă oricui să caute petrol, dar dacă prin sondă ţâşneşte apă, se confiscă şi este distribuită gratuit localnicilor.
Din Matmata şoseaua strecurată printre vârfurile de piatră ale munţilor ne-a dus prin Medenine, unde casele construite din lut bătut şi piatră, deşi se înălţă la suprafaţa pământului, sunt bizare, semănă cu nişte grote suprapuse.
După câteva ore am părăsit „deşertul de piatră” şi am intrat în „deşertul de nisip”. Cât vezi cu ochii - dune roşietice, ici colo tufe răzleţe, vârtejuri de praf şi cămile în lungul drumului. Un peisaj monoton, dar foarte atractiv . M-a ţinut ore în şir cu nasul lipit de geamul autocarului. Din când în când, la îndemnul mamei, mai notam câte ceva în carneţelul de vacanţă, ca să nu uit.
Printre dunele de nisip am zărit primii palmieri.
Ghidul ne-a spus că este oaza Douz, unde vom rămâne peste noapte. A fost o după-amiază nemaipomenită!
Toţi turiştii am fost urcaţi pe cămile şi ne-am plimbat cu caravana, printre dunele de nisip. Trebuie să vă spun că mama nu a vrut să călărească şi ne-a urmat în trăsură. Un „tuareg” ne-a făcut demonstraţii pe un cal pur sânge arab.
La orele patru dimineaţa am plecat spre „deşertul de sare” să prindem „răsăritul soarelui”.
Pentru răsărit, nu am cuvinte, nu poate fi povestit. O bucată de rai! Am trăit pe viu un basm arab în toată frumuseţea lui! Primele raze parcă au dat foc cristalelor de sare care sclipeau pe câmpul acela nesfârşit ca o cultură de diamante ce se îneacă la orizont. Am făcut poze, am gustat apa din sărături şi am admirat muşuroaiele roşii, verzi, galbene, albastre şi albe ale exploatărilor de sare. Şoseaua, făcută cu armata în urmă cu cinci ani, urmează „vechiul drum roman” marcat cu piloni de lemn încă din perioada imperiului. Pe marginea ei, la punctul de oprire, tonetele încărcate cu ciorchini de curmale, apă la gheaţă, melci fosilizaţi şi „trandafiri de deşert” stricau peisajul acela de vis. Nu s-au lăsat aşteptate nici alte urme ale „civilizaţiei”! Ici-colo, peste marea întindere de nisip, jipuri, camioane şi alte mijloace de transport, zăceau pe jumătate îngropate. Am aflat explicaţia de la un localnic: „Înainte de construirea autostrăzii, doar trei sau patru oameni mai cunoşteau linia drumului printre nisipurile mişcătoare! Unii aventurieri au rămas împotmoliţi, iar alţii dispăruţi!”
Din Kebili până la următoarea oază, Chebika, am mers cu maşini de teren dotate cu climă. Din cauza aerului condiţionat şoferul, un arab îmbrăcat în port tradiţional, purta mănuşi groase, iar noi muream de cald! După ce am vizitat cascada şi râul, care, la câteva sute de metri, se pierde în dune, de parcă nici nu ar fi existat, am cumpărat „trandafiri de deşert” - o rocă frumoasă care se face doar sub greutatea dunelor de nisip. Un localnic care purta pe piept un cameleon şi două şopârle vii de deşert, mi-a dat voie să pun mâna pe ele.
Cea mai frumoasă oază a fost Tamerza, la graniţa cu Algeria. Aici am urcat muntele şi, după ce am trecut prin „Poarta lui Ali-Baba” spre grota cu acelaşi nume, am văzut cum izvorăşte un râu, care se transformă într-o cascadă minunată şi apoi formează un lac mic, limpede şi albastru ca o lacrimă. Şi aici râul se pierde în nisipul deşertului la ieşirea din oază. Pe nisipul îmbibat creşte o pădure de curmali uriaşi. La răcoarea lor cresc portocali, caişi, piersici, iar sub ei, grădini cu legume şi pepeni de toate formele. Sunt culturi de plante în trei etaje, umbrindu-se una pe alta!
De aici ne-am întors şi am intrat cu jipurile pe pista „Paris-Dakar”. După trei ore de mers printre dunele de nisip în care ne-am împotmolit de câteva ori, am ajuns pe platoul de filmare al Holywoodului. Aici a prins viaţă „Războiul Stelelor”, iar eu mi-am imaginat că sunt unul din eroii care se plimbau pe „rachetodrom”, aşteptând să zbor spre stele. N-am să uit niciodată experienţa trăită! Păstrez în camera mea o serie dintre pozele făcute printre clădirile din lut şi machetele rămase.
Din frumoasa oază Tezour, pe care am vizitat-o doar în fugă, am luat din nou autocarele spre inima deşertului.
Străbătând Sahara, am văzut din nou zeci de cămile hoinărind singure printre nisipuri şi beduini nomazi, adevăraţi oameni ai deşertului, trăind în corturi acoperite cu frunze mari de palmier.
Spre sfârşitul călătoriei, am trecut prin Kairouan, care este cel de al treilea centru islamic ca importanţă după Meka şi Medina. O moschee cuprinde un sfert din oraş, iar lângă ea - fabrica de covoare persane, unde lucrează numai femei care ţes manual adevărate picturi din sfoară şi lână. Cel mai ciudat mi s-a părut faptul că „nici o clădire nu are voie să depăşească înălţimea minaretului”. Ciudat, nu?
După aventura noastră prin deşert, ne-am întors cu avionul la Timişoara, unde tata ne aştepta. Mi-a fost atât de dor de el!
