Ghivercea Ioana-Lucia, clasa a III-a
Colegiul Tehnic de Industrie Alimentară
Craiova, judeţul Dolj
Note de călătorie: GreciaColegiul Tehnic de Industrie Alimentară
Craiova, judeţul Dolj
Seara se lăsă încet peste întinderile mari de ape pe care le traversăm. Încet, ici şi acolo, limbi de pământ răsar din albastrul verzui al apelor. Timpul se scurge şi mama mă anunţă că în curând vom ateriza. Mă uit atentă prin hublou şi văd o mare de locuinţe care se întinde pe o suprafaţă uriaşă de pământ. Încet, încet pierdem altitudine şi ne trezim pe pistă, în căldură umedă a serii, aşteptând autobuzul care să ne ducă în aeroport. Parcă nu se mai sfârşeşte drumul de la Londra la Bucureşti şi apoi la Athena. Toţi colegii mei cred că a umbla cu avionul prin lume este o aventură uşoară însă se transformă într-o activitate destul de dificilă când intervine oboseala.
Încet, încet ceasul îşi continuă mersul şi se face 12 noaptea când ajungem în centrul oraşului Athena. Mă uit în jurul meu şi, după pulsul străzii, ai zice că este mijlocul zilei. Sunt din ce în ce mai obosită şi după 40 minute ajungem la blocul în al cărui apartament vom locui. Mama mă baga direct la duş şi îmi face un suc de portocale proaspăt stoarse, după care ajung în pat – fără uruit de motoare şi aer rarefiat, fără stewardese cu zâmbete profesionale, doar vocea caldă şi obosită a mamei care ascultă indicaţiile Afroditei despre preţul biletelor, trasee până la teatrul de concurs,... adorm.
Este târziu oare? Mami nu mai este lângă mine şi încerc să-mi aduc aminte unde suntem. Mă dor muşchii de oboseală, dar ştiu că trebuie să mă trezesc. Organismul meu chiar dacă este mic îşi cere drepturile. La masa de dimineaţa pe care o iau pentru prima dată în Grecia mă aşteaptă sucul proaspăt de portocale alături de o farfurie cu foarte multă mâncare. Domnul coregraf îmi atrage atenţia la ce mănânc, pentru că afară este cald şi deseară avem antrenament.
Ieşind spre oraş am înţeles de ce concursul se va desfăşura doar noaptea cu începere de la orele 22 şi de ce este bine să mănânci puţin şi uşor dimineaţa. Este abia ora 11 şi afară sunt 39 de grade. De mică fiind o fire curioasă, mă abţin să mă plâng şi vizitez cu mare plăcere toate obiectivele istorice pe lângă care trecem la pas, în timp ce ne îndreptăm spre Omonia. Trecem pe lângă Palatul Parlamentului şi ajungem exact când se schimbă gardă. Un spectacol impresionant. Mă uit la soldaţii îmbrăcaţi în ţinute curioase care nici nu clipesc când eu mă apropii să pot face o fotografie. Parcă sunt hipnotizaţi. Impresionant! Trecem apoi pe lângă Stadionul Olimpic. Un alt loc uluitor, locul unde se aprinde flacăra olimpică şi unde lumea sportului parcă cunoaşte măreţia.
Oraş patronat de zeiţa înţelepciunii, Athena este de fapt o modernă capitală. Respiră şi trăieşte odată cu istoria. Mergi ca simplu pasager şi undeva, sub picioarele tale, zăreşti trepte demarcate şi protejate de învelişuri transparente pe care în urmă cu mii de ani au urcat zei sau poate simpli athenieni. Pentru cei mai mulţi, Atena înseamnă Acropole. Nu pot urca, deoarece este foarte cald şi nu cred că pot rezista. Făcând un inventar a ceea ce am vizitat, îmi aduc aminte că am trecut prin Omonia (piaţa Concordiei), am văzut Biblioteca Naţională, Universitatea, Academia, Piaţa Syntagma (unde se găseşte şi Clădirea Parlamentului), aici am asistat la schimbarea gărzii de către evzoni. Stadionul Olimpic, Templul lui Zeus Olimpianul, Poarta lui Adrian, Biblioteca lui Adrian, Grădinile Naţionale.
Monastiraki este strada cred cu cei mai mulţi romani care lucrează în turism din Athena. Trecem apoi prin strada Ermou - cel mai bun loc de cumpărături, unde găseşti magazine lângă magazine şi trecem pe lângă magazinul Maya, de unde mami îmi cumpără pantofi speciali de la Calpetzio. Usturători de scumpi, dar gestul ei m-a impresionat foarte tare cu atât mai mult cu cât ştiu că nu prea mai avem bani. Este totuşi suficient pentru a mă simţi fericită.
Pot să mă odihnesc, deşi cred că sunt împovărată de atâtea impresii. Cineva din ceaţă mă strigă şi o mână mă zguduie puternic. Deschid ochii şi îmi zăresc mama care mă îmbrăţişează a îmbărbătare şi atunci ştiu că este timpul să încep să mă gândesc la concursul care începe peste câteva ore... Ciudat, mă cuprind emoţiile. Pe una din uşile cabinelor este numele meu, ţara şi numărul de intrare în concurs. Mă instalez, mă schimb şi încep să mă antrenez alături de ceilalţi copii şi tineri care sunt în teatru. Înţeleg de la Emilian că sunt ruşi, greci, cehi şi polonezi. Nu am timp să mă uit în jurul meu şi mă concentrez la ceea ce fac. Este înăbuşitoare atmosfera, deşi este ora 22. Organizatorii fac probe de lumini şi sunet fără să ne perturbe pe noi, cei care repetăm. Nimeni nu este nemulţumit de ceva. Toţi se pare că ne ştim locul, pentru ce am venit şi ce avem de făcut.
Ne respectăm reciproc şi aşteptam liniştiţi intrarea la probe de scenă. Emilian anunţă că nu voi repeta la scena decât mâine şi plecăm. Ajungem târziu şi, după ce-mi fac duş, adorm cu gândul că mâine trebuie să fie totul bine. Abia aştept vacanţa!
Astăzi nu am voie să ies din casă, deoarece se pare că am un început de insolaţie şi mă doare puţin capul, iar pielea îmi este roşie şi mă ustură.
Citesc cartea de poveşti pe care mi-am cumpărat-o din aeroportul Otopeni. Este superbă şi mai uit de usturime. Este ora 18 şi plecăm spre teatru. Toţi sunt mai încordaţi ca mine, dar în aparenţă par foarte calmi. Ajungem la teatru în jur de 19,30 şi parcă toată lumea vine cu noi. Ce mă uimeşte este mulţimea de spectatori care aşteaptă cuminte şi în linişte începerea spectacolului-concurs. Sunt oameni de cele mai diverse vârste şi naţionalităţi, iubitori ai dansului, care stau cuminţi şi ne aşteaptă pe noi, cei mai mici dintre concurenţi, care vom evolua în această seară. Intru în cabină pe care o împart cu două grecoaice şi o cehoaică. Ne uităm admirativ una la costumele celorlalte şi ne salutăm zâmbind în engleză.
Coregraful mă grăbeşte să ies la antrenament şi încep să alerg pentru a-mi încălzi muşchii şi articulaţiile. Urc şi cobor scările amfiteatrului şi doar o doamnă se pare că mă urmăreşte Îmi execut încălzirea la bară şi îl fac atent pe Emilian la doamna care sigur mă urmăreşte. Îmi spune să o ignor şi încep pregătirea pentru intrarea la scenă. Am posibilitatea să văd şi eu doi concurenţi care sunt programaţi la intrarea în scena înaintea mea. Sunt foarte buni şi au coregrafii excepţionale. Vine rândul meu şi intru desculţă în scena care parcă îmi încinge picioarele. Începutul melodiei fiind încet, pierd din măsuri, intru târziu şi Emilian ţipă la mine. Oare pentru a acoperi vacarmul din sală?
Reluăm, iar mişcarea din scenă pare să atragă atenţia publicului, care, pare-se că se potoleşte pentru un minut – suficient cât să ajungă la mine primele acorduri şi să nu mai intru târziu. Totul căpăta sens: mişcarea, expresia, mâna, piciorul, salt, arabesc,... final. Văd stelele şi rămân parcă uimită de ele. Emilian mă strigă, doamna care m-a urmărit se apropie de el şi încep să stea de vorbă. Eu mă pregătesc pentru al doilea dans. Nu este timp de pierdut - fiind ultima la repetiţie, după mine practic începe concursul. Acordurile lui Rahmaninov parcă se ridică spre stelele pe care le-am văzut. Liniştea urca încet în sală, pentru că sunetele ajung la mine foarte clar, neperturbate de zgomotul de fond. Aplauze, cred că pentru cineva important sau pentru mine care mă pregătesc pentru ultima intrare.
Cobor din scenă transpirată, cu picioarele usturându-mă, grăbită să mă pregătesc pentru costume şi concursul propriu-zis. Ajung în cabină, mă curăţ cu şerveţele umede şi rezist cu stoicism modului agresiv în care mă piaptănă mama. Îi simt mâinile tremurând şi mă cuprinde o adâncă părere de rău pentru emoţiile prin care trece ea. O strâng de mână pentru a o încuraja şi-mi zâmbeşte, semn că a înţeles. Totul va fi O.K., mami – şi plec la coregraful care mă machiază afară.
Primul număr - nu am timp să-mi caut din ochi mama. Mă uit în sală la juriu şi tresar când o recunosc pe doamna care m-a urmărit. Zâmbesc abia perceptibil şi încep să pătrund în lumea în care doar acordurile contează. Lumina, mă deranjează lumina, în special la piruete. Dar când zâmbesc în semn de mulţumire pentru aplauzele care nu mai contenesc parcă, nu mai contează.
A doua intrare. Subconştientul meu parcă retrăieşte câteva din mişcările care m-au impresionat la faţă de la academia de balet din New York. Sunt atentă la muzică, sunt o mică pasăre, un canar, o floare de cireş, vântul spulberă floarea, canarul dă din aripi... vine primăvara. Juriul este în picioare şi aplauda. Le-a plăcut în mod special. Este o onoare această formă de mulţumire şi zâmbesc fericită.
Ultima intrare din acest concurs. Temperamentale, acordurile melodiei se suprapun parcă perfect mişcărilor mele. Mă simt bine şi impulsivă. Termin de dansat în ropote prelungite şi urale de bravo. Încă un lucru bine făcut. Cobor şi oboseala ca la 70 de ani mă cuprinde. Este aproape miezul nopţii şi parcă începe să se răcorească. Domnul coregraf îmi întinde o ciocolată cu alune pe care practic o înfulec nu înainte de a o împărţi cu George, grecul care m-a impresionat cu tehnica lui în timp ce interpreta un fragment din Baiadera.
Scena capătă alt aspect cu toţi membri juriului alături de trofeele care stau parcă în aşteptarea celor ce le vor deţine. George, prietenul meu grec, a obţinut locul 1 la categoria lui şi se îndreaptă spre scenă cu mine de mână. Parcă uită să-mi dea drumul la mână din cauza emoţiei şi eu încerc să-mi trag mâna cât mai discret în timp ce el urca prima treaptă. Uită să-mi dea drumul şi publicul râde de încurcătura mea şi a lui. Rămân lângă scena când îmi aud numele ca deţinător al locului 1 la dans modern. Urc parcă nelămurită de ceva, iau trofeul din mâna misterioasei doamne şi primesc salutările celorlalţi membri, în timp ce timidă le mulţumesc în engleză. Îmi ocup locul printre premianţi şi nu pricep de ce mă mai strigă încă o dată. Înţeleg. Emilian îmi face semn că mai am de primit încă un trofeu. Zâmbesc, îl iau politicos şi repet ritualul. George vine şi mă îmbrăţişează. Cred că se apropie de final totul când îmi aud iarăşi numele şi zâmbesc. Doamna misterioasă îmi face semn să mă apropii şi-mi întinde al treilea trofeu în uralele de, „Bravo rumena” ale celor din sală. Fericită îmi ridic premiul de la doamna Lazareeva - directoarea Teatrului Balşoi.
Doar i-am promis mamei că totul va fi OK.
E 3 dimineaţă şi sunt în aeroportul internaţional din Athena. Duc în valiză trei trofee ca amintire a succesului din noapte. Şi atunci de ce îmi sunt grele genele? Poate pentru că mama îmi vorbeşte despre ce bine va fi mâine seară acasă. Este sfârşitul lui iulie. Nu mai am concursuri până în august. Unde-mi sunt oare prietenii ? De ce oare am acest sentiment de singurătate?
Acum pot spune că sunt în vacanţă?
Încet, încet ceasul îşi continuă mersul şi se face 12 noaptea când ajungem în centrul oraşului Athena. Mă uit în jurul meu şi, după pulsul străzii, ai zice că este mijlocul zilei. Sunt din ce în ce mai obosită şi după 40 minute ajungem la blocul în al cărui apartament vom locui. Mama mă baga direct la duş şi îmi face un suc de portocale proaspăt stoarse, după care ajung în pat – fără uruit de motoare şi aer rarefiat, fără stewardese cu zâmbete profesionale, doar vocea caldă şi obosită a mamei care ascultă indicaţiile Afroditei despre preţul biletelor, trasee până la teatrul de concurs,... adorm.
Este târziu oare? Mami nu mai este lângă mine şi încerc să-mi aduc aminte unde suntem. Mă dor muşchii de oboseală, dar ştiu că trebuie să mă trezesc. Organismul meu chiar dacă este mic îşi cere drepturile. La masa de dimineaţa pe care o iau pentru prima dată în Grecia mă aşteaptă sucul proaspăt de portocale alături de o farfurie cu foarte multă mâncare. Domnul coregraf îmi atrage atenţia la ce mănânc, pentru că afară este cald şi deseară avem antrenament.
Ieşind spre oraş am înţeles de ce concursul se va desfăşura doar noaptea cu începere de la orele 22 şi de ce este bine să mănânci puţin şi uşor dimineaţa. Este abia ora 11 şi afară sunt 39 de grade. De mică fiind o fire curioasă, mă abţin să mă plâng şi vizitez cu mare plăcere toate obiectivele istorice pe lângă care trecem la pas, în timp ce ne îndreptăm spre Omonia. Trecem pe lângă Palatul Parlamentului şi ajungem exact când se schimbă gardă. Un spectacol impresionant. Mă uit la soldaţii îmbrăcaţi în ţinute curioase care nici nu clipesc când eu mă apropii să pot face o fotografie. Parcă sunt hipnotizaţi. Impresionant! Trecem apoi pe lângă Stadionul Olimpic. Un alt loc uluitor, locul unde se aprinde flacăra olimpică şi unde lumea sportului parcă cunoaşte măreţia.
Oraş patronat de zeiţa înţelepciunii, Athena este de fapt o modernă capitală. Respiră şi trăieşte odată cu istoria. Mergi ca simplu pasager şi undeva, sub picioarele tale, zăreşti trepte demarcate şi protejate de învelişuri transparente pe care în urmă cu mii de ani au urcat zei sau poate simpli athenieni. Pentru cei mai mulţi, Atena înseamnă Acropole. Nu pot urca, deoarece este foarte cald şi nu cred că pot rezista. Făcând un inventar a ceea ce am vizitat, îmi aduc aminte că am trecut prin Omonia (piaţa Concordiei), am văzut Biblioteca Naţională, Universitatea, Academia, Piaţa Syntagma (unde se găseşte şi Clădirea Parlamentului), aici am asistat la schimbarea gărzii de către evzoni. Stadionul Olimpic, Templul lui Zeus Olimpianul, Poarta lui Adrian, Biblioteca lui Adrian, Grădinile Naţionale.
Monastiraki este strada cred cu cei mai mulţi romani care lucrează în turism din Athena. Trecem apoi prin strada Ermou - cel mai bun loc de cumpărături, unde găseşti magazine lângă magazine şi trecem pe lângă magazinul Maya, de unde mami îmi cumpără pantofi speciali de la Calpetzio. Usturători de scumpi, dar gestul ei m-a impresionat foarte tare cu atât mai mult cu cât ştiu că nu prea mai avem bani. Este totuşi suficient pentru a mă simţi fericită.
Pot să mă odihnesc, deşi cred că sunt împovărată de atâtea impresii. Cineva din ceaţă mă strigă şi o mână mă zguduie puternic. Deschid ochii şi îmi zăresc mama care mă îmbrăţişează a îmbărbătare şi atunci ştiu că este timpul să încep să mă gândesc la concursul care începe peste câteva ore... Ciudat, mă cuprind emoţiile. Pe una din uşile cabinelor este numele meu, ţara şi numărul de intrare în concurs. Mă instalez, mă schimb şi încep să mă antrenez alături de ceilalţi copii şi tineri care sunt în teatru. Înţeleg de la Emilian că sunt ruşi, greci, cehi şi polonezi. Nu am timp să mă uit în jurul meu şi mă concentrez la ceea ce fac. Este înăbuşitoare atmosfera, deşi este ora 22. Organizatorii fac probe de lumini şi sunet fără să ne perturbe pe noi, cei care repetăm. Nimeni nu este nemulţumit de ceva. Toţi se pare că ne ştim locul, pentru ce am venit şi ce avem de făcut.
Ne respectăm reciproc şi aşteptam liniştiţi intrarea la probe de scenă. Emilian anunţă că nu voi repeta la scena decât mâine şi plecăm. Ajungem târziu şi, după ce-mi fac duş, adorm cu gândul că mâine trebuie să fie totul bine. Abia aştept vacanţa!
Astăzi nu am voie să ies din casă, deoarece se pare că am un început de insolaţie şi mă doare puţin capul, iar pielea îmi este roşie şi mă ustură.
Citesc cartea de poveşti pe care mi-am cumpărat-o din aeroportul Otopeni. Este superbă şi mai uit de usturime. Este ora 18 şi plecăm spre teatru. Toţi sunt mai încordaţi ca mine, dar în aparenţă par foarte calmi. Ajungem la teatru în jur de 19,30 şi parcă toată lumea vine cu noi. Ce mă uimeşte este mulţimea de spectatori care aşteaptă cuminte şi în linişte începerea spectacolului-concurs. Sunt oameni de cele mai diverse vârste şi naţionalităţi, iubitori ai dansului, care stau cuminţi şi ne aşteaptă pe noi, cei mai mici dintre concurenţi, care vom evolua în această seară. Intru în cabină pe care o împart cu două grecoaice şi o cehoaică. Ne uităm admirativ una la costumele celorlalte şi ne salutăm zâmbind în engleză.
Coregraful mă grăbeşte să ies la antrenament şi încep să alerg pentru a-mi încălzi muşchii şi articulaţiile. Urc şi cobor scările amfiteatrului şi doar o doamnă se pare că mă urmăreşte Îmi execut încălzirea la bară şi îl fac atent pe Emilian la doamna care sigur mă urmăreşte. Îmi spune să o ignor şi încep pregătirea pentru intrarea la scenă. Am posibilitatea să văd şi eu doi concurenţi care sunt programaţi la intrarea în scena înaintea mea. Sunt foarte buni şi au coregrafii excepţionale. Vine rândul meu şi intru desculţă în scena care parcă îmi încinge picioarele. Începutul melodiei fiind încet, pierd din măsuri, intru târziu şi Emilian ţipă la mine. Oare pentru a acoperi vacarmul din sală?
Reluăm, iar mişcarea din scenă pare să atragă atenţia publicului, care, pare-se că se potoleşte pentru un minut – suficient cât să ajungă la mine primele acorduri şi să nu mai intru târziu. Totul căpăta sens: mişcarea, expresia, mâna, piciorul, salt, arabesc,... final. Văd stelele şi rămân parcă uimită de ele. Emilian mă strigă, doamna care m-a urmărit se apropie de el şi încep să stea de vorbă. Eu mă pregătesc pentru al doilea dans. Nu este timp de pierdut - fiind ultima la repetiţie, după mine practic începe concursul. Acordurile lui Rahmaninov parcă se ridică spre stelele pe care le-am văzut. Liniştea urca încet în sală, pentru că sunetele ajung la mine foarte clar, neperturbate de zgomotul de fond. Aplauze, cred că pentru cineva important sau pentru mine care mă pregătesc pentru ultima intrare.
Cobor din scenă transpirată, cu picioarele usturându-mă, grăbită să mă pregătesc pentru costume şi concursul propriu-zis. Ajung în cabină, mă curăţ cu şerveţele umede şi rezist cu stoicism modului agresiv în care mă piaptănă mama. Îi simt mâinile tremurând şi mă cuprinde o adâncă părere de rău pentru emoţiile prin care trece ea. O strâng de mână pentru a o încuraja şi-mi zâmbeşte, semn că a înţeles. Totul va fi O.K., mami – şi plec la coregraful care mă machiază afară.
Primul număr - nu am timp să-mi caut din ochi mama. Mă uit în sală la juriu şi tresar când o recunosc pe doamna care m-a urmărit. Zâmbesc abia perceptibil şi încep să pătrund în lumea în care doar acordurile contează. Lumina, mă deranjează lumina, în special la piruete. Dar când zâmbesc în semn de mulţumire pentru aplauzele care nu mai contenesc parcă, nu mai contează.
A doua intrare. Subconştientul meu parcă retrăieşte câteva din mişcările care m-au impresionat la faţă de la academia de balet din New York. Sunt atentă la muzică, sunt o mică pasăre, un canar, o floare de cireş, vântul spulberă floarea, canarul dă din aripi... vine primăvara. Juriul este în picioare şi aplauda. Le-a plăcut în mod special. Este o onoare această formă de mulţumire şi zâmbesc fericită.
Ultima intrare din acest concurs. Temperamentale, acordurile melodiei se suprapun parcă perfect mişcărilor mele. Mă simt bine şi impulsivă. Termin de dansat în ropote prelungite şi urale de bravo. Încă un lucru bine făcut. Cobor şi oboseala ca la 70 de ani mă cuprinde. Este aproape miezul nopţii şi parcă începe să se răcorească. Domnul coregraf îmi întinde o ciocolată cu alune pe care practic o înfulec nu înainte de a o împărţi cu George, grecul care m-a impresionat cu tehnica lui în timp ce interpreta un fragment din Baiadera.
Scena capătă alt aspect cu toţi membri juriului alături de trofeele care stau parcă în aşteptarea celor ce le vor deţine. George, prietenul meu grec, a obţinut locul 1 la categoria lui şi se îndreaptă spre scenă cu mine de mână. Parcă uită să-mi dea drumul la mână din cauza emoţiei şi eu încerc să-mi trag mâna cât mai discret în timp ce el urca prima treaptă. Uită să-mi dea drumul şi publicul râde de încurcătura mea şi a lui. Rămân lângă scena când îmi aud numele ca deţinător al locului 1 la dans modern. Urc parcă nelămurită de ceva, iau trofeul din mâna misterioasei doamne şi primesc salutările celorlalţi membri, în timp ce timidă le mulţumesc în engleză. Îmi ocup locul printre premianţi şi nu pricep de ce mă mai strigă încă o dată. Înţeleg. Emilian îmi face semn că mai am de primit încă un trofeu. Zâmbesc, îl iau politicos şi repet ritualul. George vine şi mă îmbrăţişează. Cred că se apropie de final totul când îmi aud iarăşi numele şi zâmbesc. Doamna misterioasă îmi face semn să mă apropii şi-mi întinde al treilea trofeu în uralele de, „Bravo rumena” ale celor din sală. Fericită îmi ridic premiul de la doamna Lazareeva - directoarea Teatrului Balşoi.
Doar i-am promis mamei că totul va fi OK.
E 3 dimineaţă şi sunt în aeroportul internaţional din Athena. Duc în valiză trei trofee ca amintire a succesului din noapte. Şi atunci de ce îmi sunt grele genele? Poate pentru că mama îmi vorbeşte despre ce bine va fi mâine seară acasă. Este sfârşitul lui iulie. Nu mai am concursuri până în august. Unde-mi sunt oare prietenii ? De ce oare am acest sentiment de singurătate?
Acum pot spune că sunt în vacanţă?
