Ştefan Andreea – Anne-Marie, clasa a VIII-a
Şcoala Nr.11 “Mihai Eminescu”
Piteşti, judeţul Argeş
Şcoala Nr.11 “Mihai Eminescu”
Piteşti, judeţul Argeş
Poc! Poc! Iarăşi este vecinul de la trei care îşi renovează apartamentul şi care nu-şi dă seama că acel zgomot infernal m-a trezit din nou. Mă uit la ceas: ora 9:23. Hmm... Prea devreme. Mă trezesc. Cam greu, ce-i drept, şi mă îndrept uşor spre fereastră. O deschid şi simt cum o picătură rece de ploaie îmi intră în piele şi deodată un fior îmi cuprinde trupul. Ce bine e! Întind braţele şi, în sfârşit, după luni de caniculă, de toropeală, de praf, respir cu adevărat. Aş vrea parcă să cuprind picăturile de ploaie, limpezi, nepângărite de sentimente agasante, de nepăsare, să fie invadată de ele, să le simt cum curg prin vene, cum îmi eliberează trupul, sufletul, raţiunea.
Mă duc şi mă îmbrac pe nerăsuflate, îmi iau cheile şi umbrela şi plec. Unde? N-aş şti să spun. Acolo unde mă vor purta amintirile.
Nu ştiu de ce, dar totul pare schimbat, grijile, zbaterea noastră, lacrimile, tăcerile fără explicaţii, timpul, plecările parcă sunt şterse, acoperite de ploaie.
Mă îndrept în spatele blocului, locul unde mi-am petrecut copilăria. Da. Copilăria. Nu doar nişte ani pe care majoritatea copiilor în ziua de azi îi petrec în faţa calculatorului, încă de la vârste fragede, care nu ştiu ce înseamnă jocul, care pur şi simplu se izolează.
Acum sunt bucuroasă că n-am avut calculator de la trei ani. De ce? Pentru că astfel mi-am trăit această perioadă a vieţii la maxim, am profitat de ea, nu am irosit momentele ei, am fost fericită. Iernile erau cele mai frumoase, când mergeam la săniuş cu sacul, când făceam trenuleţul pe pârtie, când ne loveam şi cădeam grămadă unii peste alţii, când, înfriguraţi, ne ascundeam în scara blocului şi ne încălzeam la calorifer sau ne jucam de-a baba oarba. Nu o să uit desigur şi serile de vară când stăteam până târziu şi plănuiam că vom merge în America sau când pur şi simplu vorbeam, când inventam tot felul de jocuri sau făceam scenete. Toate aceste lucruri au însemnat mult pentru mine şi pot spune cu mâhnire că aş da timpul înapoi să mă bucur măcar la jumătate cum am făcut-o atunci...
Încă păstrez singura amintire clară a copilăriei mele: fotografia făcută sub masa din spatele blocului unde ne adăposteam de ploaie. Restul...? Sunt acolo, în sufletul meu şi acolo vor rămâne...
Mi-e dor, cred, de acele clipe infantile...
Las umbrela în jos şi îmi ridic chipul spre cer, simţind ploaia care marchează un nou început care se apropie, un nou an şcolar. Timpul a trecut, ca de obicei , prea repede, irecuperabil, neiertător, dar acolo, în mine, vor trăi mereu amintirile, amintirile despre momente ale copilăriei, ale fericirii supreme. Nici o fotografie, nici o filmare, nimic nu ar putea reda acele clipe. Doar sufletul va rămâne oglinda care va reflecta oricând toate acele pulberi de trăiri.
Poate pentru alţii par absurde, dar pentru noi au fost lucrurile de a căror profunzime şi semnificaţie ne-am dat seama prea târziu, când deja copilăria se termi-nase.
Mă întorc acasă zgribulită toată şi îmi pregătesc un ceai. Aburul călduţ se ridică în aer, înmiresmând plăcut camera şi parcă mă poartă într-o altă dimensiune. Realizez cu melancolie că s-a sfârşit copilăria... demult, dăinuind doar amintirile, pe care nici măcar timpul ireversibil, necruţător nu le va putea şterge din suflet.
Ploaia a încetat. Deschid geamul şi respir. Da. Chiar e septembrie...
Mă duc şi mă îmbrac pe nerăsuflate, îmi iau cheile şi umbrela şi plec. Unde? N-aş şti să spun. Acolo unde mă vor purta amintirile.
Nu ştiu de ce, dar totul pare schimbat, grijile, zbaterea noastră, lacrimile, tăcerile fără explicaţii, timpul, plecările parcă sunt şterse, acoperite de ploaie.
Mă îndrept în spatele blocului, locul unde mi-am petrecut copilăria. Da. Copilăria. Nu doar nişte ani pe care majoritatea copiilor în ziua de azi îi petrec în faţa calculatorului, încă de la vârste fragede, care nu ştiu ce înseamnă jocul, care pur şi simplu se izolează.
Acum sunt bucuroasă că n-am avut calculator de la trei ani. De ce? Pentru că astfel mi-am trăit această perioadă a vieţii la maxim, am profitat de ea, nu am irosit momentele ei, am fost fericită. Iernile erau cele mai frumoase, când mergeam la săniuş cu sacul, când făceam trenuleţul pe pârtie, când ne loveam şi cădeam grămadă unii peste alţii, când, înfriguraţi, ne ascundeam în scara blocului şi ne încălzeam la calorifer sau ne jucam de-a baba oarba. Nu o să uit desigur şi serile de vară când stăteam până târziu şi plănuiam că vom merge în America sau când pur şi simplu vorbeam, când inventam tot felul de jocuri sau făceam scenete. Toate aceste lucruri au însemnat mult pentru mine şi pot spune cu mâhnire că aş da timpul înapoi să mă bucur măcar la jumătate cum am făcut-o atunci...
Încă păstrez singura amintire clară a copilăriei mele: fotografia făcută sub masa din spatele blocului unde ne adăposteam de ploaie. Restul...? Sunt acolo, în sufletul meu şi acolo vor rămâne...
Mi-e dor, cred, de acele clipe infantile...
Las umbrela în jos şi îmi ridic chipul spre cer, simţind ploaia care marchează un nou început care se apropie, un nou an şcolar. Timpul a trecut, ca de obicei , prea repede, irecuperabil, neiertător, dar acolo, în mine, vor trăi mereu amintirile, amintirile despre momente ale copilăriei, ale fericirii supreme. Nici o fotografie, nici o filmare, nimic nu ar putea reda acele clipe. Doar sufletul va rămâne oglinda care va reflecta oricând toate acele pulberi de trăiri.
Poate pentru alţii par absurde, dar pentru noi au fost lucrurile de a căror profunzime şi semnificaţie ne-am dat seama prea târziu, când deja copilăria se termi-nase.
Mă întorc acasă zgribulită toată şi îmi pregătesc un ceai. Aburul călduţ se ridică în aer, înmiresmând plăcut camera şi parcă mă poartă într-o altă dimensiune. Realizez cu melancolie că s-a sfârşit copilăria... demult, dăinuind doar amintirile, pe care nici măcar timpul ireversibil, necruţător nu le va putea şterge din suflet.
Ploaia a încetat. Deschid geamul şi respir. Da. Chiar e septembrie...
