Problema mea cea mare

Hotca del Coralin, clasa a V-a
Şcoala de clasele I-VIII „Grigore Moisil”
Satu Mare, judeţul Satu Mare

Era o seară senină, liniştită şi târzie, cu un cer plin de stele care mai de care mai strălucitoare. Aşa, cu gândul doar la stele, am deschis o carte despre univers, despre stele şi am pătruns în tainele ei. Astfel am aflat că oraşul nostru stelar e Calea Lactee, galaxia în care noi trăim.
Stăteam în pat şi privirea nu mi-o puteam lua de la geam, de la stelele jucăuşe, care licăreau în noaptea senină şi parcă îmi zâmbeau. Mi-am spus atunci în gând: „Ce de stele! oare câte or mai fi?” Am încercat să le număr, să le număr, să le număr, dar… am adormit cu această problemă în gând.
În visul meu, Luceafărul, regele tuturor stelelor, mi-a coborât o rază de lumină până la patul meu. Am urcat pe ea printre stele.
Steluţele mi-au împletit o coroniţă strălucitoare din lumina lor şi o mantie aurie. Eram atât de frumoasă şi atât de fericită! M-am lăsat purtată pe aripi de gând de stele, care mi-au arătat constelaţiile, carul mare şi carul mic. Am atins steaua cea mai strălucitoare a cerului nopţii, care se numeşte Sirius, iar egiptenii antici o considerau sfântă.
Astfel purtată pe aripi de stele am trecut pe lângă Venus – planeta cea mai fierbinte a sistemului nostru solar. Stelele m-au învăţat că Marte este numită „Planeta Roşie”, că Jupiter este o planetă gigant şi şi-a primit numele după cel mai puternic zeu al lumii antice, care era stăpânul cerului.
Mi-au arătat planeta Saturn, care datorită inelelor sale sclipitoare este cea mai minunată planetă a sistemului nostru solar. Mi-au arătat că Pluto este cea mai rece planetă, cea mai îndepărtată de astrul nostru ceresc, Soarele. De aceea, el nu o poate încălzi cu razele sale strălucitoare şi fierbinţi.
Stelele mi-au spus că Soarele este fratele lor, că este o stea, cea mai apropia-tă stea de pământ şi astfel îi putem simţi căldura blândă şi vedea lumina lui străluci-toare.
Am văzut planeta mea, Pământul, care strălucea într-o lumină albastră, difuză, datorită mărilor şi oceanelor care o scaldă în mare parte. Îmi era cea mai dragă dintre toate, mi se părea că e a mea în totalitate, îmi venea s-o strâng în braţe, căci era albastră ca ochii mei. Era un vis să le pot admira îndeaproape frumuseţea celestă, să le pot atinge, să le aflu tainele ştiute doar de ele… Aşa am început numărătoarea stelelor, şi le-am numărat, le-am tot numărat…
Luceafărul a devenit prietenul meu, el mă asculta, iar eu îi ascultam poveştile despre univers, despre stele. Mi-a spus că stelele sunt foarte multe, că ar fi câte două sute de stele pentru fiecare persoană de pe pământ doar în Calea Lactee. Luceafărul mi-a povestit apoi cum el lumea noastră, o lume cu oameni grăbiţi, care nu au timp să admire natura cu frumuseţile ei, cerul înstelat, nu au timp să se bucure de minunile acestei lumi, o lume nebună, pe care liniştea astrelor nu o poate înţelege.
O lume cu păduri verzi care îşi freamătă frunzele la adierea vântului, animată de o mulţime de animale care mai de care mai interesante.
O lume cu râuri învolburate, cu peştişori de aur, cu mări albastre, pline de per-le şi valuri înspumate, o lume cu munţi înalţi, cu piscuri semeţe, pline de zăpadă, unde numai păsările cerului se îndeamnă să le atingă.
Luceafărul m-a coborât apoi pe o rază luminoasă în patul meu, iar dimineaţa, când m-am trezit, eram mai fericită, mai luminoasă, mai plină de energie şi mulţumită că problema mea cea mare cu număratul stelelor am rezolvat-o, ba mai mult decât atât, le-am şi atins.
De-atunci, în fiecare seară Luceafărul poposeşte la fereastra mea o clipă…