O poveste...

Chifor Crăciun Miruna, clasa a V-a
Şcoala de Arte şi Meserii
Mihail Kogălniceanu, judeţul Ialomiţa

Impresionată de viaţa nefericită a multor copii necăjiţi, sper că cineva se va gândi şi la ei, încercând să le facă viaţa şi, mai ales copilăria cât mai frumoasă şi lipsită de griji şi nevoi.
Era o zi friguroasă de iarnă. Fulgii mari de nea dansau prin văzduh neîncetat. Priveam prin geamul îngheţat cum oamenii mergeau zgribuliţi. Frigul îi făcea pe trecători să grăbească pasul. La colţul străzii, acelaşi copil pe care îl vedeam în fiecare zi. Era firav, îmbrăcat cu o hăinuţă subţire, iar ghetele îi erau rupte. Îl vedeam cum întindea mâna, cerând trecătorilor de mâncare. Unii se opreau şi îi dădeau câte ceva, alţii îl priveau cu dispreţ, iar cei mai mulţi treceau fără să-l bage în seamă. Avea alături o trăistuţă în care punea ceea ce primea. În acel moment, m-am gândit să-i dau şi eu ceva. Aveam câteva lucruri pe care mama le pusese în debara pentru că îmi rămăseseră mici. Le-am pus în sacoşă alături de ceva mâncare şi câteva fructe. Am ieşit grăbită. Mi-era teamă să nu plece. Mi-a mulţumit. L-am întrebat ce se întâmplă cu el, de ce stă zilnic acolo şi de ce nu se duce acasă. M-a privit trist, cu ochii plini de lacrimi şi a început să-mi spună povestea lui.
Îi murise mama cu un an în urmă. Tatăl său, un om răutăcios şi leneş, nu l-a mai lăsat să meargă la şcoală. Îşi pierduse slujba şi nu mai avea bani să îi mai cum-pere cele necesare. Uneori lipsea de acasă sau îşi pierdea vremea cu prietenii, la cârciumă, uitând de el şi de cei din jur.
O data când băiatul a spus că îi e foame, l-a trimis la cerşit. Aşa a ajuns să stea la colţ de stradă, tremurând în frig şi aşteptând milă de la trecători. Nu am ştiut ce să îi mai spun. Mi-am luat rămas bun de la el şi am intrat în casă. Eram foarte tulburată!!
Ajunsă în cameră, m-am aşezat pe canapea. Nu puteam să cred că sunt copii atât de nefericiţi. De ce unii adulţi nu se gândesc la aceşti copii ca la nişte fiinţe care au nevoie de dragoste, linişte, căldură şi hrană? De ce sunt atât de mulţi copii care trebuie să muncească sau să cerşească, sau să fie umiliţi şi batjocoriţi? Aş vrea ca oamenii să fie mai buni unii cu ceilalţi, mai grijulii şi să iubească mult copiii.
Dar acesta nu e decât un vis. Un vis pierdut demult în tunelul fără de lumină.
Toţi suntem copii, indiferent dacă suntem bogaţi sau săraci, români sau de alte naţionalităţi, frumoşi sau nu, cuminţi sau mai zburdalnici, deştepţi sau nu. Toţi avem aceleaşi necesităţi, dar şi îndatoriri... Toţi trebuie să muncim, dar după puterile noastre. Şi eu muncesc după puterile mele, pentru a-i ajuta pe cei din jur. Ştiu că nu e o ruşine să munceşti cu dăruire pentru a deveni un om adevărat în viaţă, preţuit de ceilalţi şi util celorlalţi. Am învăţat asta de la părinţii şi bunicii mei. I-am admirat pe cei temerari şi harnici de lângă mine, dar mi-au fost şi îmi sunt modele numeroşii eroi ai cărţilor, ca Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, sau copiii din Cuore, Prinţ şi cerşetor, Dumbrava minunată, copii frumoşi, blânzi, buni şi generoşi, deşi unii dintre ei au suferit, dar au fost şi încrezători în forţele lor, au muncit, au luptat şi au izbândit.
Sunt sigură că pe drumul întortocheat al vieţii, pe care păşesc visurile mele modeste sau îndrăzneţe, voi merge, cu mult curaj, ţinând seama de sfaturile înţelepte ale părinţilor, ale bunicilor şi ale dascălilor mei. Mi-am dat seama ce bine e să ai un cămin, să nu îţi lipsească nimic, să ai ambii părinţi care să se preocupe să-ţi facă viaţa şi, mai ales, copilăria fericită. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce fac pentru mine şi dascălilor mei pentru învăţătură.
Închei aceste gânduri adresate cititorilor mari sau mici, spunând că aş dori o lume mai bună în care toţi copiii să se poată bucura de o viaţă fericită.
Să meditam şi să găsim cu toţii o rezolvare!