Ce scurtă e viaţa unui om! E ca o mare, o mare ce geme, se vaită ca o orgă colosală, un imperiu fără graniţe sub care pământul rămâne sub vrajă cu suflet de flăcări răpit. Oare luptele mării se sfârşesc fatal în melancolie, oare fluxul şi refluxul oscilează cu viaţa şi moartea?
Cu toţii dorim să trăim numai pentru aceste clipe, când toate sângerările lăuntrice, toate lacrimile nevărsate şi toate presimţirile de fericire pe care le-am avut sub ceruri de vară cu eternităţi de azur s-au adunat şi amestecat.
Ce mai putem adăuga freamătului sufletului? Omul, fiu al vieţii şi al morţii, de câte ori s-a gândit ce e cu adevărat viaţa?
Dar zâmbetul se aşterne pe buze, când ea străluceşte, când ea are putere, acea parte a vieţii numită copilărie, ce se scurge parcă într-o clepsidră a eternităţii ce strigă cu disperare ajutor. Apar fictive în minte nenumărate gânduri, gânduri, amintiri: chipul duios al mamei, povaţa înţeleaptă a bunicii amestecată cu zâmbetul cristalin ce stă pe buzele tale înroşite de entuziasmul ce creşte. Timpul efemer zburdă printre constelaţiile vieţii noastre. De ce devenim noi, oamenii, sclavii timpului, martiri ai destinului?
Visăm prin amintirile copilăriei şi ne gândim la un nou început prin ochii de maturitate. Raza vieţii piere, se îndepărtează, intră în mâzga întunericului şi dispare, raza de speranţă încă mai luminează drumul vieţii până la pierzanie.
Îţi vezi viaţa şi realizezi că cea mai frumoasă a fost copilăria, apoi te gândeşti că nu ai făcut nimic important!
Copilărie trecătoare ca o floare! Jocul lor, bucuria… Nici lumina soarelui nu era mai caldă decât mâinile tale de mamă! Ele alinau orice durere din sufletul meu plăpând.
Voi creşte… Adio copilărie! Maturitate, vin…
Cu toţii dorim să trăim numai pentru aceste clipe, când toate sângerările lăuntrice, toate lacrimile nevărsate şi toate presimţirile de fericire pe care le-am avut sub ceruri de vară cu eternităţi de azur s-au adunat şi amestecat.
Ce mai putem adăuga freamătului sufletului? Omul, fiu al vieţii şi al morţii, de câte ori s-a gândit ce e cu adevărat viaţa?
Dar zâmbetul se aşterne pe buze, când ea străluceşte, când ea are putere, acea parte a vieţii numită copilărie, ce se scurge parcă într-o clepsidră a eternităţii ce strigă cu disperare ajutor. Apar fictive în minte nenumărate gânduri, gânduri, amintiri: chipul duios al mamei, povaţa înţeleaptă a bunicii amestecată cu zâmbetul cristalin ce stă pe buzele tale înroşite de entuziasmul ce creşte. Timpul efemer zburdă printre constelaţiile vieţii noastre. De ce devenim noi, oamenii, sclavii timpului, martiri ai destinului?
Visăm prin amintirile copilăriei şi ne gândim la un nou început prin ochii de maturitate. Raza vieţii piere, se îndepărtează, intră în mâzga întunericului şi dispare, raza de speranţă încă mai luminează drumul vieţii până la pierzanie.
Îţi vezi viaţa şi realizezi că cea mai frumoasă a fost copilăria, apoi te gândeşti că nu ai făcut nimic important!
Copilărie trecătoare ca o floare! Jocul lor, bucuria… Nici lumina soarelui nu era mai caldă decât mâinile tale de mamă! Ele alinau orice durere din sufletul meu plăpând.
Voi creşte… Adio copilărie! Maturitate, vin…
